Advertisements

Vatra despre postumanism

Revista Vatra a dedicat în Nr. 3-4 un interesant dosar postumanismului. Dintre articolele publicate aici, ultimele mi s-au părut și cele mai interesante. Citez din cel al profesorului clujean Ştefan BorbélyPostumanismul – repere analitice (note despre post-antropocentrism):

„Sinteza definiţiilor legate de postumanism, oferită de către N. Katherine Hayles, a devenit de referinţă. O reluăm şi noi aici, convinşi fiind de utilitatea diagramei. Aşadar, scrie autoarea americană, postumanismul:

  1. privilegiază matricile informaţionale în detrimentul instanţelor de materializare, ceea ce duce la concluzia că biologicul şi antropocentrismul sunt „accidente” ale evoluţiei, nu ţeluri majore ale ei; (prescurtat, primatul informaţiei în faţa realităţii)
  2. declasează paradigma valorizantă potrivit căreia conştiinţa reprezintă finalitatea evoluţiei, considerând-o mai degrabă ca pe un epifenomen; (declasare conștiinței)
  3. percepe corpul nu în unicitatea sa antropomorfă (declasarea „corpului vitruvian”), ci în calitatea sa de „proteză originară”, capabilă să suporte alte grefe şi proteze, eventual chiar şi o înlocuire de ansamblu;
  4. consideră că „entităţile” sau „fiinţele” se caracterizează, mai presus de toate, nu prin autoreferenţialitate, ci prin disponibilitatea lor de racordare: la corpul cibernetic, internautic, cosmosul virtual etc.;
  5. percepe fiinţa ca eterogenitate, fundamentul acestei premise reprezentându-l abandonul ontologismului, adică al dihotomiei dintre Fiinţă şi fenomen.

Autoarea atrage atenţia asupra faptului că refuzul ontologiei are drept consecinţă renunţarea la crispările care ţin de axiologia „sinelui” şi de cea a „originalităţii”. Fiinţa (sau entitatea) postumană nu se mai preocupă de „căutarea sinelui”, se eliberează de tensiunea de a fi cu tot dinadinsul „originală”, altfel decât celelalte fiinţe (entităţi)”.

Istoricii religiilor n-au întârziat să remarce că, sub aspect sintactic şi structural, există două tipuri de cosmologii: cel care stipulează naşterea unei forme, cum este cea din iudaism, unde un Dumnezeu antropomorf creează lumea prin separarea formală a diferitelor entităţi primordiale – apă, uscat etc. –, şi cel din hinduism, unde seminţele originare intră în reţele contaminante unele cu altele, creând ulterior „ţesuturi” eterogene, pregătite să genereze oricând alte „reţele”, capabile, la rândul lor, să provoace mai departe interrelaţionări infinite.

În primul caz, finalitatea operei de ordonare o reprezintă cosmosul, termenul acesta fiind, dacă îl cercetăm mai atent, unul dintre cele mai inhibante pe care le-a generat epistema occidentală, pe de o parte fiindcă el se prezintă ca un mecanism de putere (ordinea cerută de cosmos sancţionează, inclusiv axiologic, dezordinea) şi fiindcă are nevoie de o sintaxă binară opozitivă pentru a se menţine (cosmos vs. haos).

Dimpotrivă, modelul cosmologic al hinduismului arhaic, pe care-l găsim între altele în Bhagavad-Gita, pune accentul pe organism, pe „plasă” sau reţea, lumea fiind concepută ca metastaza aleatorie a unor „seminţe” de viaţă aruncate în lume, care nu tind cu tot dinadinsul să se structureze într-o formă (sau în mai multe, separate între ele), fiindcă dinamica infinit combinatorie a acestor seminţe este mult mai importantă decât tendinţa lor de a se fixa definitiv într-o structură stabilă.

Cyborgul sau hacker-ul, adică pe protagonistul principal al postumanismului, este un „trickster creativ, de tip promethean, disociat prin limbaj, aflat într-un contact formativ cu tehnologia, supus doar schimbării ca lege, motivat doar de sarcina nietzscheană de a conduce umanitatea dincolo de «omul» periculos de opresiv al umanismului”.

 

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment