Advertisements

Urma

Într-un alt spațiu cultural Urma ar fi fost un bestseller, un fantasy pentru care cititorii ar fi stat la coadă să și-l procure și să-l devoreze pe nerăsuflate. Romanul are toate ingredientele necesare unui astfel de „produs”: mister, ritm alert, limbaj accesibil publicului larg, bine adaptat la cronotoposul vizat și, în ciuda gravității subiectului, o doză substanțială de umor.

Într-o altă istorie literară, Urma ar fi o carte de referință, bună de pus în manualele școlare, alături de prozele fantastice ale lui Eliade și Voiculescu. Cu atât mai mult cu cât trama sa este plasată în una dintre cele mai negre și (vai!)  puțin cunoscute perioade din istoria neamului nostru. Mișcarea de rezistență anticomunistă era aproape anihilată, iar exterminarea elitelor intelectuale se înfăptuia cu succes și în cetatea morții de la Aiud. 

Iar îndoctrinarea „cadrelor” nu era  dificilă, acestea provenind din rândul declasaților, ale căror probleme cu legea divină sau cu justiția pământeană și-au găsit rezolvare prin recrutarea lor în rândul gardienilor noii orânduiri.

Aiud, 18 noiembrie, 1960. Dimineaţa, la ora cinci fără cinci, pe cînd se pregătea schimbarea gărzilor, un gardian a observat pe zăpada proaspătă, căzută peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sîrmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor. Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudăţenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe şi varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard.

În altă cheie, Urma este o distopie în care un „sistem”, deocamdată în stare de perfectare, (căci ultimele „elemente” ale inteligenței, „dușmani ai poporului”, se încăpățânează să supraviețuiască – în ciuda tratamentului „uman” la care sunt supuși), câștigă teren și tinde spre universalitate. Dacă Orwell, Zamiatin și Huxley ne-au servit o „paradisiacă” lume nouă de-a gata, Adrian Alui Gheorghe ne dezvăluie rețeta fabricării ei, în cel mai curat românesc mod posibil.

Ororilor petrecute în aceste „fabrici ale morții” nu li se mai pot opune cei jertfiți pe „altarul” idolului roșu. Și nu este vorba numai de o generație de intelectuali români patrioți, ci și de multe generații care le-au urmat. Și aici intervine ilogicul pe care, fie că îl interpretăm kafkian, fie că îl asimilăm mioritic, în spiritul misterului blagian, trebuie să îl acceptăm ca singura realitate posibilă.

A analizat, a privit jur-împrejur, s-a scărpinat în cap încurcat, dar nu a găsit vreo explicaţie. Urmele arătau de parcă cineva ar fi trecut peste gard din afară spre înăuntru şi apoi ar fi intrat în pavilionul înţesat cu deţinuţi. Urmele erau clare şi erau pe o porţiune aproape neatinsă de alte urme. Lucrul în sine era greu de explicat, mai ales că nimeni de pe lumea asta nu şi-ar fi dorit să fie înăuntru, într-o închisoare de politici.

Urma este și un roman istoric. Deși autorul se mărturisește că nu se documentează sistematic când scrie proză „de ficțiune”, timpul, evenimentul și tipurile de personaje sunt fixate cu precizie, fără ambiguități literare.

În această sincopă a istoriei culturale românești, buna orânduială este bulversată și transformată în ceva de neînțeles chiar pentru un viitor proxim, (generația contemporană apariției cărții). Aparatul opresiv este o entitate cu tentacule lungi, încă  se fac eforturi concertate (și dirijate) de blamare și anihilare a sentimentului firesc numit „naționalism”. Lumpenul rebreanian devine în Urma crema societății, ochiul vigilent al partidului unic, încețoșat de alcool (episodul cu marmitele cu apă preschimbată în votcă este antologic), stabilește normalitatea, iar mințile luminate devin „bandiții” din temnițe.

Nicio o societate orientată spre dictatură nu a reușit să creeze mecanismul perfect, o rotiță scârțâie mereu pe undeva, gata oricând să dea peste cap întreg edificiul. În Urma, nu o întâmplare oarecare creează dezordine (simbolic este aleasă zăpada tocmai pentru efemeritatea, dar și firescul și puritatea ei), ci însuși aparatul – deși aparent dirijat, este unul al haosului și al absurdului, drept pentru care suspiciunea, frica de trădare (căci hoțul de hoț se teme și uzurpatorul de uzurpator) este cea care transformă fisurile în prăpastii și oameni aparent normali în personaje fantastice.

De la avatarurile eminesciene ale sfințiților prin suferință și până la ambiguitatea caragealiană din Calul dracului, de la iluzionistul ghinionist, la biblicul Lazăr care trage o beție „fantastică” cu torționarii săi, Adrian Alui Gheorghe își plăsmuiește și își mânuiește personajele cu o extraordinară abilitate. Pojghița care separă cele două realități este traversată cu ușurință în ambele sensuri și nu poate fi pusă numai pe seama aburilor bahici ori a unor imaginații paranoice sau deformate de chinurile fizice și psihice ale ocnașilor, nu este, cu alte cuvinte, banal folclor de pușcărie.

Urma este un roman al alienării individuale și colective, o parabolă despre pierderea umanului, fie prin degradarea lui – în cazul gardienilor – fie prin mitizare a jertfiților din temnițele comuniste. Dacă trupurile schingiuite ajung la groapa comună, istoria pregătește un piedestal pentru fiecare spirit supraviețuitor, iar acest roman este o piatră de temelie.

Urma este amprenta bocancului sovietic lăsată pe spiritul românesc, dar este și moștenirea spiritului național liber. Oglinda răsturnată pe care ne-o pune în față scriitorul este nu doar incomodă, ci răvășește conștiințe de Cititori. „Cât mai suntem, cât mai sunt”, vorba poetului, nu avem dreptul să uităm.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment