Advertisements

Svetlana

Tanti Svetlana vinde cărți vechi. Le vinde celor care au bani să le plătească, dar mai și dăruiește câte una, în special copiilor. Când vede câte unul privind cu jind la coperțile jerpelite, inima i se înmoaie și  îl întreabă răstit:

– Mă, tu vrei să citești?

– Vreau tanti, dar mama mi-a dat doar un leu și mata vrei doi pe carte!  Auzi, nu dai și pe caiet? Că tata așa ia țigări și votca de la nea Sandu.

– Mă, șmecher te mai crezi tu! Uite, ți-o dau cu-mprumut, o citești și mi-o aduci înapoi.

Așa se face că tanti Svetlana s-a transformat din anticar stradal, în bibliotecă ambulantă. Unii i le aduc înapoi, însă cei mai mulți uită. De foame nu moare, pe lângă pensia de la răposatul, mai are și ajutor de la fiu, nu mare și nici constant, dar nici nevoile nu-i sunt mari. Constantă este însă frica ei de singurătate, nevoia de a se afla în mijlocul oamenilor, de a trăi forfota străzii și de a fi la curent cu știrile. Știrile o interesează, poveștile lor, nu. Povești găsește destule  în cărțile ei, mai vesele sau mai triste, dar toate înfrumusețate de imaginația autorilor și exprimate într-un limbaj îngrijit măcar.

A citit cu sutele în cărțile cumpărate la kilogram de la cei dornici să scape de hârțoagele din casă, sau pur și simplu adunate de la gunoi. Niciuna însă nu seamănă cu a ei. O viață de roman, pe care nici ea nu și-o mai amintește întreagă, dar frânturile ivite din senin îi stârnesc dorința de a pune împreună piesele acestui puzzle. „Veni-va vremea”, își spune resemnată bătrâna, care a citit cândva că, în clipa morții, toată viața ți se perindă pe dinainte, întocmai ca un film. O viață căreia destinul i-a schimbat devreme parcursul, când Svetlana abia ieșise din adolescență.

Ca un copil mijlociu, Saveta a trăit mereu cu frica fratelui mai mare și cu grija surorii mai mici. Cu toate că între ei diferența de vârstă nu era mare, născuți fiind din doi în doi ani, capul răutăților era ea, Savetuca, neastâmpărată, argint viu încă din burta mamei, după spusele acesteia. Încasa în tăcere răsplata pentru toate boroboațele făcute de frații ei acasă sau prin vecini, pe urmă la școală, la care se adăugau isprăvile proprii, care însă, fiind mai ingenioase și mai subtile, erau și mai greu de dovedit.

Bunăoară când a cules de pe drum un pisoi jigărit și puricos și, neștiind unde să-l pitească până la sfârșitul orelor, l-a pus în buzunarul primului cojoc găsit la îndemână pe cuierul din fundul clasei. Profesoara de istorie, o tânără fandosită de la oraș, avea motive întemeiate să acuze, dar mama, chemată la școală s-a jurat pe toți sfinții că în casa lor nu a fătat nicio mâță. Fapta a rămas nesancționată, în schimb tovarășa s-a ales cu o răceala zdravănă, obligată să poate o săptămână pardesiu, cojocul fiind lăsat la deparazitare prin ger, în balconul descoperit.

Chiar dacă pentru copii noțiunea timpului e ceva vag și curgea lui nu le provoacă angoase, dimpotrivă, e așteptată cu nerăbdare,  el trece oricum provocându-le schimbări rapide, prea rapide parcă, și fizice, dar și în gândire și comportament. Copilița zvăpăiată s-a transformat pe nesimțite într-o adolescentă visătoare dar silitoare la învățătură, mândria părinților și a profesorilor.  Contribuția timpului a fost însemnată, însă ceea ce i-a modelat cu adevărat  personalitatea a fost întâlnirea cu literatura. Încă din primele clase de liceu a început să compună versuri stângace dar sensibile, tăinuite mai întâi, apoi citite colegelor.

Nu a durat mult până a aflat profesoara de română, care le-a șlefuit puțin și le-a publicat în revista școlii. Prima poezie dedicată unui băiat i-a adus dezamăgire. Vasilică, de care era îndrăgostită până peste urechi, era în ultimul an. Totuși nu a găsit în el maturitatea de a aprecia cuvintele ce exprimau sentimente curate și le-a citit cu voce tare în curtea liceului. În jurul lui, un cerc de colegi se amuzau comentând necruțător și analizând „stilistic”  vers cu vers, după tiparul învățat la ore. Unele au intrat în folclorul școlii, au circulat prin caietele oracol dar, după un număr de ani, nimeni nu le mai cunoștea autorul. Tuca, după o asemenea umilință nu a mai simțit fluturi în stomac în preajma vreunui băiat și, fără să-i trateze cu resentiment, s-a ținut departe de ei. S-a retras în lumea cărților și a început să petreacă tot mai mult timp în bibliotecă.

Însă ce ți-e scris, în frunte ți-e pus și chiar și într-o lume considerată unanim moartă, se poate să înmugurească o viață nouă. Biblioteca era ținută de Alexandru Dima, profesor de rusă cu origini basarabene. Frumos și elegant ca un prinț, tânărul dascăl era răsfățatul colegelor și idolul elevelor. Vocea molatecă, cu ușor accent slav îi sporea șarmul. Privirile sale calde și învăluitoare, lunecau peste toate, fără să se oprească stăruitor asupra niciuneia. Și totuși, fătuca bălaie cu părul în neorânduială care zăbovea printre rafturile tixite de cărți, cântărindu-le, adulmecându-le, răsfoindu-le îndelung până să se hotărască pe care să o ia cu sine acasă, clintea ceva în el, i se întâmpla des să își uite treaba, urmărind-o cu tot mai mult interes.

Ușorul ei strabism făcea ca el să nu-și dea niciodată seama dacă, îmbujorată și cu buzele umede, eleva se uita la el sau la tabloul de lângă, care îl reprezenta pe creatorul lui Mâșkin. El considera o coincidență drăguță asocierea sa cu celebrul idiot și, departe de a se considera astfel, profita din plin de sentimentele cele mai variate pe care le ivea în sufletul de femeie. Gazda sa, de pildă,  basarabeancă și ea, nu i-a făcut rabat la cheltuielile lunare, însă deseori îl aștepta cu o cină caldă și cu samovarul fluierând. Un „sărut mâna pentru masă, c-a fost bună și gustoasă și bucătăreasa frumoasă și generoasă” o făcea fericită.

Directoarea a fost și ea fericită când, norma lunară fiindu-i redusă la jumătate, el i-a declarat că mai bine moare de foame decât să se lipsească de așa o dulceață de șefă. Și i-a dat biblioteca în completare, că tot fugeau toți de ea ca dracul de tămâie. Vecinele nu mai pridideau cu darurile, inventau moși și în câșlegi, ba vreo două ouă, ba o ulcică de chișleag, ba un pătrar de mălai, iar când el rostea cu ochii plecați nu mai jos de decolteul lor un bogdaproste, era nevoie să-și amintească iute de vreo treabă ce le așteaptă, ca să nu intre în păcat.

Cu Savetuca lucrurile au decurs de la sine. El, dator să îi îndrume lecturile, i-a recomandat cărți. Discuții tot mai lungi se legau la venire și la plecare, pentru  fiecare volum împrumutat. Pentru că fata, dornică să treacă cât mai des pe la bibliotecă, nu mai lua decât câte unul și se străduia, de cele mai multe ori în paguba lecțiilor, să îl restituie cât mai curând. Apropiindu-se sfârșitul clasei a douăsprezecea, dragostea lor timidă a început să devină tot mai nerăbdătoare. Pâlpâitul timid s-a făcut vâlvătaie, gata să incendieze paradisul borgesian cu martorii săi muți.

Vacanța de vară a picat ca un trăsnet, bacalaureatul bătea la ușă. Alexandru Dima, trimis să supravegheze desfășurarea acestuia în alt județ, și-a făcut sumarul bagaj, cu gând să plece direct la Iași unde, găzduit de o rudă de-a șaptea spiță, văduva unui colonel, să-și completeze cunoștințele în biblioteca universității nu de mult absolvite, și cine știe, poate trăgând încă verdea tușică ceva sfori, să se căpătuiască, că de provincie i s-a cam acrit.

Saveta, căreia părinții îi hotărâseră deja drumul în viață, a plecat la București, să dea la ASE, școală de viitor; ce poate fi mai frumos și mai bun pentru o fată decât să ajungă economistă la Cooperație, pe criza asta de alimente și de lucruri fine, ce bunăstare, ce relații, ce viitor luminos o așteaptă. Dar ce surpriză i-a așteptat pe toți, mai ales pe ea! Drumul spre Capitală a fost un coșmar, deși avea bilet rezervat din timp, nici în cușeta strâmtă, nici în holul îngust nu își găsea locul. În wc-ul insalubru nici atât, iar în taxiul ce o ducea la hotel, simțea că i-a sosit sfârșitul.

Cu ultimele puteri s-a târât în pat, unde a zăcut trei zile, până când examenul de admitere a trecut, spre bucuria unora și întristarea altora. Mama a înțeles prima.

– Am picat, le-a spus fata, tremurând ca frunza pe apă, oprită în prag cu geamantanul în mână.
– Se pare c-ai picat de vreo lună-două, i-a răspuns mama, privindu-i cu amar fața gri-veruzuie și burta suptă de foame și de spasmele vomatului îndelung.

Nu au luat-o imediat la interogat, dar tăcerea lor apăsătoare și sugestivă, a împins-o să facă mărturisiri. A rezistat numai în a ascunde numele tatălui, nume atât de drag, dar de care ea nu își vedea legat destinul. Știa despre visurile lui, știa cât admiră viața boemă și cât își prețuiește libertatea. „Svetlana”, îi spunea, sprijinind-o de cotoarele cărților și sărutând-o pătimaș, „Svetlana, tu ești lumina mea. Dar unul ca mine nu poate trăi numai în lumină. Mă atrage umbra, mă cheamă tenebra. Tu ești oaza mea de senin, dar cine știe pe unde mă vor arunca furtunile vieții!”
Până la urmă a fost chemat de urgență înapoi, la Rădăuți, fără prea multe explicații. Nu a fost chiar o convocare pe linie de partid, că atunci când te cheamă Partidul  e treabă serioasă, dar primarul însuși, văr drept cu tatăl Savetei, s-a implicat în aducerea făptașului la dreapta judecată.

Deși a intrat dezinvolt și plin de voie bună în cabinetul numărul unu al orașului, gândind că provincialii aceia nu se pot lipsi de calitățile lui și vor să-i facă o ofertă babană – poate chiar director de școală? –, pregătit să le dea cu tifla, netezite fiindu-i căile pentru un post de băgător de seamă la un muzeu sau poate secretar de redacție la o publicație obscură din capitala Moldovei, când a dat cu ochii de Saveta-Svetlana, care numai sveltă nu mai era și, deși stătea cu batista la ochi ghemuită într-un colț, nu-și putea ascunde burta rotund-țuguiată, și-a spus: „ E băiat? E al meu!”. A înțeles din privirile hotărâte și oțărâte ale țăranilor-orășeni că nu are scăpare decât printr-o negociere cu miză ridicată, imposibil de acceptat pentru mujicii adversari.

– O cunoașteți, bănuiesc pe domnișoara, tovarășe profesor, mai mult afirmă decât întreabă primarul.
– Pe duduia Svetlana? Cum să nu? A fost cea mai fidelă cititoare…

– Savetana? Ce Savetana, tovarășe? Noi vorbim aicea de Savetuca lui Grigore Cute, își pierde răbdarea mai marele orașului.

– Svetlana, domnule tovarăș! Un nume demn de o prințesă. Vedeți, domniile voastre, eu, prin  obârșia mea, mă trag din neamul lui Bașotă de la Pomârla care, de când s-a scăpătat, s-a mutat mai la Nord, să i se piardă urma. Și numai așa o recunosc, ca Svetlana, dacă voi vreți să o păstrați așa cum este, eu m-oi duce cum am venit.

Din scurtele mormăieli ale rubedeniilor, a înțeles însă că nu s-a ajuns încă la o concluzie.
– Să vorbim acum despre dotă?

– Ce vrea ăsta, bă?, sare în sus unchiul Mardare. A necinstit fata și mai cere și zestre? Păi ce, nu are mă-sa un ogheal și două perne să-i dea? Acu o vrea și mobile noi pentru palatul lui ruinat!

– Mobilă poate nu, bădie, dar măcar o sumă să acopere avansul. Că doar nu mi-oi culca nevasta și pruncul pe dușumele.

Se lasă tăcere grea, fiecare cumpănind în sinea sa cele auzite și cele ce urmează a mai fi spuse. În cele din urmă, cu vocea scăzută dar hotărâtă, Grigore își apucă nevasta de mână, o strânge cu putere și rostește apăsat:

– Dacă-i așa, Anastasio, om vinde-o pe Joiana și scăpăm noi și de asta!

– continuă aici

* din volumul de proză scurtă, în curs de apariție, – „Aglăița”, scris de Luminița Ignea, Câmpulung Moldovenesc

Credit foto: Crina Prida

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment