Advertisements

Svetlana – continuare

– continuare de aici

Pentru că tăvălugul construirii comunismului nu ajunsese încă cu demolările în cartierul lor, doamna colonel Aglae Priscornic, cum se recomanda în stânga și în dreapta, sfidând cu bună știință exigențele apelative ale vremurilor în care toți eram tovarăși, s-a pomenit cercetată de oficialii de la spațiul locativ. Deși cedase camerele din față unui anticar mai mult biblioman decât negustor, care le tixise cu rafturi de cărți,  de ani buni se făceau presiuni asupra ei să predea spațiul excedentar, adică o încăpere de douăzeci de metri pătrați cu ieșire la veranda din spate și o jumătate din bucătăria minusculă. Așa că vizita vagului său nepot, care într-o singură frază i-a cerut găzduire și serviciu, i-a picat la fix. S-a grăbit să-l instaleze în iatacul umbros în care locuise ea însăși pe când era tânără noră în casa socrilor înstăriți și să-l înregistreze la fondul locativ, cu mutație, contract și toate cele de cuviință.

Deși ieșean cu acte în regulă, Dima nu a reușit să pătrundă la fel de ușor și în câmpul muncii. În principiu el nici nu-și dorea prea mult asta, tot ce avea nevoie era o sinecură care să-i asigure veniturile și libertatea pentru viața boemă la care  visa. Mitul poetului sărac nu apusese încă la noi și Alexandru intuia că această aură îți poate aduce mai multe beneficii decât o leafă grasă venită la pachet cu o mulțime de responsabilități. Începutul anului nou școlar l-a prins și l-a lăsat în afara sistemului, în multe din școli rusa începea să fie înlocuită de  engleză sau de  germană, limbi pe care, deși le vorbea acceptabil, nu le stăpânea așa de bine încât să le predea. Și cum nicio revistă  nu părea să fie dispusă să dea o șansă unui fost profesor fără experiență  gazetărească, iar micile sale economii erau pe cale de dispariție, tânărul devenea tot mai posac și nu mai ieșea cu zilele din odaie.

Tanti Aglae însă, care își făcuse din a-i face băiatului un rost însuși sensul său existențial, încălcând  toate normele arbitrare ale societății socialiste multilateral dezvoltate, verifica orice cărare umblată și neumblată, căuta toate cunoștințele cu oarecare funcție de răspundere, bătea la toate ușile de birou sau de casă, la orice oră. Înfundându-și cu greu picioarele pline de monturi în pantofii cu toc care o făceau să se clatine la fiece pas, cu pălărie și mănuși de catifea indiferent de vreme, cu poșeta sa vișinie cu lacul crăpat, străbătea orașul în lung și în lat, oprea lumea pe stradă pentru „o minută, drăguță”, se așeza la cozi interminabile fără să o intereseze niciun pic ce „se dă”și ceda locul cu multă amabilitate cuiva care, după o sumară analiză, era ales după criterii numai de ea știute.

Din două vorbe îi punea întrebarea făcută celebră de Toma Caragiu: „N-ai pe cineva?”. Când a văzut că nici memoria, nici amabilitatea noilor tovarăși nu sunt în măsură să-i fie de folos, a scos la atac „artileria grea”: macrameuri îngălbenite, argintărie înnegrită, vaze ciobite, gulere și cape năpârlite, îndesate în coșul ei de paie în care își făcea piața, erau dăruite cu generozitate oricărei mame, soții sau surori de om important:

– Nu puteam să-ți calc pragul cu mâna goală,  ma cherie dragă!, mai ales că nu ne-am văzut de atâta timp! Multe s-au schimbat, dar unii oameni nu se schimbă și prietenul la nevoie se cunoaște. Uite, eu m-am procopsit cu un nepot, un baiat de mare viitor, dar cam strâmtorat acuma…

Optimismul ei era inepuizabil, iar verva care o cuprindea la vagile promisiuni, îl prindea uneori și pe Dima.

– Nu-ți pierde nădejdea, Sănducule!, îi spunea. Dacă nu găsim slujbă, poate îți rostuiesc o partidă bună. Ieri seară, la Iordăchești am dat de o comoară de fată. Nu, nu frumoasă și nici prea stilată, dar e studentă, e nepoata lor. Tată-său e director la o fabrică de vinuri și spirtoase pe undeva prin Vrancea. Trebuie să te duc s-o cunoști, i-am pomenit de tine și îi cam sclipeau ochii când i-am spus că îl reciți pe Esenin în original.

În acest punct al făuririi viitorului incert al profesorului fără catedră și scriitorului fără operă Alexandru Dima, veni certitudinea calității lui de viitor soț și tată. La aflarea veștii, tanti Aglae, care își asumase total rolul de mamă, a simulat un leșin dar, fiindcă sticla de coniac era goală și mintea prințului tot așa, a trebuit să își revină singură în simțiri și să preia inițiativa.

– Fără copii mici în locuința mea! Adu-ți nevasta, dacă e absolut necesar, dar numai după ce înțarcă țâncul și îl lasă maică-sii la țară, că acolo copiii cresc sănătos, cu produse naturale și în aer curat.

Numai că tânăra mamă nu a vrut în ruptul capului să se despartă de puiul ei și, abia după ce copilul a mers în picioare și a învățat mai toate cuvintele limbii materne în afară de tata, noua familie s-a mutat la Iași. Doamna Priscornic, care căutase viitorul nepotului în tot orașul, ba și prin împrejurimi, numai la ea acasă nu, pentru că nu știu cum se face că întotdeauna ignorăm evidența, se întorcea din periplul ei zilnic, întețit de când familia se mărise.

Geamurile anticariatului, pline mereu de praf o umpleau de scârbă, deși știa că înăuntru se găsesc comori. O bruscă revelație o făcu să se oprească în loc, privind lung firma scorojită. Fără să mai stea pe gânduri intră intempestiv, lăsând ușa dată de perete în urma-i.

–  Bună ziua, vecine! Dar văd că nu te prea dau clienții afară din magazin. E și firesc, cu debandada de aici, nici șoarecele nu-și mai nimerește gaura. Ascultă, dumneata ai mare nevoie de un ajutor. La vârsta dumitale nu mai poți rândui cărțile cum se cuvine, nici gând să te mai urci pe scară sau să le bați de praf. Am eu omul potrivit, de mâine dimineață ți-l trimit.

După nici două luni, anticariatul, sclipind de curățenie se umpluse de căutărori de comori. Și acum erau ușor de dezgropat, fiind aliniate frumos pe rafturile organizate, mai ceva ca într-o bibliotecă. Alexandru, care din prima zi de serviciu întârziase trei sferturi de oră, încercând să pară simpatic, s-a justificat:

– Scuze, meștere, traficul…Doar știi ca locuiesc departe.

După ce s-a învârtit vreo două ore prin camerele înțesate de cărți, s-a declarat învins:

– Domnule, haosul ăsta mă deprimă. Aduc pe cineva să facă curat aici și când va fi gata, mă întorc la lucru.

Și a adus-o pe Svetlana. Dar nici când așezământul arăta de putea să-l facă gelos și pe Grumăzescu, ex- profesorul nu s-a făcut văzut. Se făcea de fapt nevăzut imediat după ora prânzului, ca să apară în zori, când nevasta zorea să termine treburile casei ca să poată deschide magazinul la ora opt. Nicio corvoadă nu i se părea însă prea grea, cunoscând bunătatea  șefului ei,  nea Straton. Acesta, văzându-i vrednicia, a îndrăgit-o numaidecât și, după ce curățenia și actele erau gata, o lăsa să se piardă în câte o carte ceasuri în șir. De cumpărat, cumpăra numai singur, studiind îndelung fiecare volum și negociind „la sânge” cu clientul, însă niciun cumpărător nu pleca de la ei cu mâna goală.

– Dorești o carte, prietene? Nu te poți hotărî? Uite, ucenica asta a mea le-a citit pe toate. Spune-i ce-ți place și mintenaș te servește.

Și Svetlana, cu zâmbet cald, nici vorbă profesional, le vorbea cu atâta însuflețire despre cărți, că toți se pomenau că pleacă cu brațele încărcate și fără regretul de a fi cheltuit inutil. Afacerile mergeau ca pe roate când a venit Revoluția decembristă. Piața cărții, în permanentă expansiune, nu mai era bine reprezentată în strâmtele încăperi de sub Râpa Galbenă. Spiritul întreprinzător al lui Dima s-a trezit și, pentru că fusese și o victimă a regimului de tristă amintire, a obținut un spațiu în centru, un magazin adevărat, cu vitrine largi și luminoase, în care a mutat anticariatul cu patron cu tot.

Condiția pusă nu a fost greu de acceptat pentru nea Straton – Alexandru Dima devenea asociat, iar Svetlana directoare. Cum însă el nu avea nici fler în afaceri, nici timp pentru ele, s-a mulțumit cu profitul, lăsând munca pe umerii celor care o făcuseră și până atunci.
Madam Priscornic, cum își spunea acum după ce toate cetățenele țării deveniseră doamne, și-a mutat salonul proaspăt renovat la stradă și „primește” joia, la ceai. Bineînțeles că nu pe oricine, numai pe martorii bunăstării ei apuse, adică cele care beneficiaseră de micile sale atenții din cristal sau din porțelan.

Nimeni nu i-a returnat însă nimic, căci acum lumea merge în vizită cu ness și cu praline, gentilețea se exprimă prin flori la ghiveci și papuci chinezești de casă. Lumea se schimbă, unii oameni nu, niciodată. Alexandru Dima și-a descoperit vocația. Devenise revoluționar cu state de plată și protestatar așa, ca hobby. Consilier cu probleme de cultură în noul CPUN, își mutase reședința la București.  Striga în Piață până se asigura că toate televiziunile private i-au imortalizat câteva secunde din existență, pe urmă, pentru că originea sa nobilă nu-i permitea să fie asociat cu „golanii”, se retrăgea în cluburi unde toca dividendele magazinului de cărți. Într-o zi se prezintă mahmur și transpus la sediul firmei și, convocând de urgență consiliul de administrație, adică nevasta și asociatul le spune:

– Țara asta e pe ducă, ascultați la mine. Viitorul nostru e Europa. Pregătiți urgent documentația pentru un împrumut de cincizeci de mii de euro. Girăm cu magazinul și cu casa mătușii. De restul mă ocup eu. Voi deschide un  restaurant românesc la Roma. Poate și o librărie, poate și o consignație cu obiecte vechi românești. Poate un lanț de magazine. Vom fi celebri, vom fi bogați. Am cunoscut o investitoare care preia toate riscurile și ne garantează succesul. Și repede, Svetlana, nu pierde un minut! Mai stai pe gânduri? Sau te pui în calea viitorului copilului tău?

Nu s-a pus Svetlana, i-a semnat actele și dus a fost cu banii și cu ceea ce promisese el a fi viitorul băiatului. După un an s-au dus și casa și anticariatul, nu după mulți s-a dus și tanti Aglaie la loc cu verdeață. Pe ultimii și i-a petrecut într-un azil, fără să-și piardă nicio clipă speranța că Sănducu se va întoarce  plin de bani și de glorie, să răscumpere încă o dată vechea lor casă în care își avea acum sediul „Noua Dreaptă”.

După un alt număr de ani, Svetlana, care se mutase în garsoniera bătrânului anticar, a primit de la avocatul lui signor Alessandro Dima actele de divorț, pe care le-a semnat cu o grăbită nepăsare. De mult își absolvise soțul de orice vină, ba se gândea la el cu o duioasă recunoștință, căci îi făcuse două daruri minunate, băiatul și slujba de la anticariat. Înfășurată în șalul rusesc decolorat de vreme, moștenit de la tanti Aglae, văduva Saveta Straton trage după ea pe caldarâmul jilav o geantă pe rotile burdușită de cărți. Găsește cu greu un loc printre vânzătorii de iconițe, brelocuri și alte suveniruri, la mare trecere zilele astea în rândul pelerinilor pupători de moaște.

– Dar dumneata cine ești, ce faci pe aici?, o întreabă un călugăr vânzător de mir, tămâie și mărgele sfințite.

– Sunt Svetlana, sfinția ta, o babă buchinistă. Vând și eu ce am, vând cuvântul… Da, sunt o babă buchinistă, repetă femeia, chicotind înfundat.

* din volumul de proză scurtă, în curs de apariție, – „Aglăița” de Luminița Ignea

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment