Advertisements

Supunere

Oricât de gravă și de durabilă ar fi o prietenie, niciodată nu te angajezi într-o conversație atât de total cum o faci în fața unei pagini goale, când te adresezi unui destinatar necunoscut.

Un autor este, înainte de orice, o făptură umană, prezentă în cărțile sale. Faptul că scrie foarte bine sau foarte rău nu este, în ultimă instanță, important – esențial e să scrie și să fie, efectiv, prezent în cărțile sale.

Cam așa începe Supunerea lui Houellebecq, o ficțiune politică lansată cu mare zarvă acum doi ani, imediat după atentatul de la Charlie Hebdo (editorul a suspendat publicitatea datorită discuțiilor publice). Subiectul său: alegerile prezidențiale din Frația – care se întâmplă acum. Bine, romanul este decalat și se referă la următorul scrutin, cel din 2022, urmat de o ipotetică islamizare a Franței:

…la mijloc e Europa – aceasta e problema fundamentală. Adevărata agendă a UMP (Uniunea pentru o Mișcare Populară – partid francez de dreapta) ca și aceea a socialiștilor, este dispariția Franței, integrarea ei într-un ansamblu federal european. Alegătorii lor, desigur, nu împărtășesc acest obiectiv; șefii partidelor au izbutit însă, ani la rând, să bage subiectul sub preș. Dacă ar stabili o alianță cu un partid vădit anti-european, n-ar mai putea persevera în această atitudine; iar alianța s-ar face țăndări în cel mai scurt timp…

Cu acest roman Michel Houellebecq trece linia dinspre existențialismul cinic cu care ne obișnuise către un umor sec, aproape britanic – și probabil că aceasta se datorează perioadei sale irlandeze (a trăit 12 ani acolo pentru ca să evite taxele mari din Franța). Probabil că irlandezii m-ar linșa, să afle că-i confund cu britanicii, dar stau liniștit că nu mulți de pe-acolo știu românește. Ca să revin, pentru mine Houllebecq a devenit cu acest roman un fel de Owllebecq.

A 6-lea lui carte te face să râzi mai degrabă, decât să rânjești cinic – pentru că acesta era efectul provocat de primele sale 4 romane – și cu asta totul s-a schimbat: deși e un râs sec, ori traducerea e proastă, ori nu avem parte chiar de un fenomen editorial, așa cum a fost anunțat cu mare pompă. Așa că aparent, avem de-a face cu o mutație în existențialismul houellebecqian. Deja de la No. 5 – Harta și teritoriul – premiat cu Goncourt în 2010, Houellebecq migrase spre ironie. Ei bine, după zece ani de Irlanda, urmează o distopie de toată frumusețea, străbătută de un umor impenetrabil.

Acesta imaginează în stilul său caracteristic, sofisticat-realist, un islamism moderat: bărbații au mai multe neveste, banii au tot același rol, anti-catolicismul are iz de F. Nietzsche și R. Guenon, iar la ciorba politică se mai adaugă distributismul – o doctrină ce împarte sarcinile organizațiilor mari către cele mici, până la cele familiale. După primele 60-70 de pagini înșelătoare, în stilul caracteristic Houellebecq, de la pag. 74 a ediției române capitolele devin, brusc, datate.

Zi de zi, consemnate între paginile Odiseii personale, se insinuează Iliada politică imaginată de proaspătul revenit pe teritoriul Franței sale – pe care o percepe și o proiectează cu acuitate. Iată o mostră de umor misogin, după ce constată discreția femeii musulmane în spațiul public, în contrast cu seducătoarea prezență din spațiul privat, atitudine exact pe dos față de a franțuzoaicelor:

M-am gândit la viața lui Annelise și a tuturor femeilor occidentale. Probabil că dimineața se coafa, apoi se îmbrăca grijuliu, în conformitate cu statutul ei profesional – în cazul său cred că trebuia să fie mai degrabă elegantă decât sexy – mă rog, era o dozare complexă, probabil că pierdea o groază de timp…

Apoi se întorcea acasă epuizată, se prăbușea, își punea un sweat-shirt și niște colanți de jogging și așa se prezenta în fața domnului și stăpânului ei, cu siguranță el avea senzația că fusese tras pe sfoară, ea înseși avea senzația că fusese trasă pe sfoară, problema n-avea să se rezolve în timp… fără să mai luăm în seamă pieile lor din ce în ce mai căzute.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment