Advertisements

Supra- și subviețuire

Într-o plimbare anonimă prin orașul de pe Someșul Mic, văd trecând pe lângă mine o față cunoscută. Fac ochii mari când îl recunosc. Abia reușesc să zâmbesc, în vreme ce mă salut cu fostul meu asociat, Petre.

— Ce faci, măi omule? îi strâng mâna bucuros.

— Bine, mă! zice, hai să-ți spun un secret.

— Da’ să nu mai spui la nime’: eu am avut probleme mari, mă, psihice.

— Probleme la cap?

— Da, mă. Da’ de când lucrez pentru fetele astea, nu mă mai consum. Fac bani și mă simt bine!

— Avonul m-a salvat, îmi povestește el cum s-a descurcat în vremuri de criză.

Rămăsese la fel cum îl știam constat, în timp ce continuă să vorbească. Mă gândesc la vremurile bune când din cap îi ieșeau idei briliante, ce se transformau instant în cash.

— Mă, omule, îmi șoptește el, am o afacere!

Ciulesc urechile fără să vreau. Petre avusese mereu idei:

— Ce, iepuri? tresar.

— Tu ești normal? Cine mai crește iepuri? Numai tu și cu Ovi…

Coboară pălăriuța de hipster mai jos de ochi, uitându-se în jur, să vadă dacă m-auzise cineva.

— Taci, mă, nu mai zi la nimeni! Ovi știe de toată treaba…

— Ce treabă, măi?

— Nu orice iepuri, mă, știu cum creștem iepuri de 40!

— Cum îs ăia?!

— Deci tu chiar n-ai auzit de Kaninhop?

— Ce-s alea?

— Curse de iepuri cu obstacole! Am văzut în Germania când am fost, înainte de revoluție, nu ți-am zis?

Ca și cum noi ne-am fi cunoscut în perioada aia! Dar ce să-i zic lui Petre, care avea urechile mai lungi ca ale mele? Era mai simplu să ascult ce zice el:

— Mă, dacă scoatem iepuri care sar 40 de cm, nemții ne dau 150 de euro pe unu’! Aici un iepure se vinde cu 100 maxim 150 de lei, depinde cât îi de mare…

— Și cum faci asta?

— Aci îi tot șpilu’, mă. Nu ajunge să le dai de mâncare, trebuie să știi să-i și antrenezi.

Adevărul era că Petre, cu toate ciudățeniile lui, nu era băiat prost și mai ales, se pricepea la afaceri: vânduse pui, cocoși de luptă, crescuse ciuperci. Înainte de orice afacere, mergea la Biblioteca județeană unde se documenta vreo câteva zile și flirta cu bibliotecarele, până era scos afară. Asta îl enerva suficient cât să-i crească apetitul pentru bani. Și începea să-și caute acoliți:

— Te bagi cu mine în afacerea asta?

— Nu mă bag, omule, nu mai e vreme de afaceri acum. Mi-am găsit un servici cu carte de muncă și mă țin de el. Da’  câți bani îți trebuie, poate intru altcumva, nu mă vrei mai bine doar așa, asociat minoritar? i-am propus.

— Vreo 2.000, să iau primii iepuri și să le fac cuști. Îl știu pe unu’ Vali, lector la USAMV.

— Ce-i aia?

— Facultatea de medicină veterinară, mă! Deștept, ăsta, o scos el prin încrucișări o rasă nouă: Uriaș de Transilvania.

— Și noi ce treabă avem cu experiementele lui?

— Păi asta-i toată treaba, că ieșim mai ieftin dacă intrăm în programul de cercetare.

— Și de unde-l știi tu pe tip?

— De-aci din Cluj, îi prieten cu Duiu, mă – doctor în zootehnie.

Dacă afacerea lui nu mă tentează, mă interesează măcar să văd ce-a mai descoperit. Mă las dus de Petre prin Mănăștur, să vorbim cu Ionuț, geneticianul de iepuri, însă picăm în spatele casei unde avea o curte și cuști, în plină luptă. Se făceau și pariuri. Cei doi își dau mâna, Petre mă prezintă iar eu nu mă pot abține și-ntreb:

— Ce se întâmplă aici?

— Eu nu-i pun să se bată, dar rasa-i mai agresivă decât altele, iar aici afară când au contact… lupta este inevitabilă!

— Și toți sunt așa?

— Aproape toți, dar și pentru cei mai blegi am clienți.

— Da? mă amuz eu.

— Da-da! zice el serios, arătând spre capătul curții sale împrejmuite:

— Îi vând tipului ăla!

Mă uit distrat acolo, unde șade un tip burtos chel, cu semnalmentele – ochii și jumătate din față – mascate de ochelari de soare care, singuri, îi dau oareșce aer mafiot. Ceva-mi reține privirea, în ciuda disprețului cu care caut spre astfel de personaje: nu-mi dau seama ce, mustața lui?

E ceva în postura sau atitudinea lui – dau să-l analizez, iar gândurile mi-o iau ca de-obicei, pe arătură: ce-au așa ciudat oamenii cu mustață? Parcă seamănă cu pisicile, ori cu iepurii? Sau poate că-i doar o impresie fiindcă suntem înconjurați de iepuri. Dar senzația că ochelarii de mafiot (ca și mustața) ascund un personaj cunoscut, rămâne. Mă scutur.

— Hai să vi-l prezint, spune Ionuț, sesizând interesul meu sau încercând să detensioneze momentul.

— Ok, dar înainte spune-mi mai multe despre el! încerc eu să temporizez.

Petre se pornește și el spre colțul curții unde ședea la umbră insul misterios, pufăind dintr-o țigară cu filtru.

— Nu știu nici eu prea multe, decât din auzite. Nu-mi întreb clienții ce fac cu iepurii, prefer să-i ascult, pentru că am nevoie de informații de la crescători pentru omologare.

— Ți-am zis ce probleme am cu omologarea rasei? i se adresează Ionuț.

— Nu mi-ai zis, mă! Ce probleme?

— Da’ el cu ce te ajută, dacă-i vinzi tocmai exemplarele atipice? mă băgam și eu aiurea în ciorba lor.

— Ca rasă, nu-s deloc atipici! Doar ca și comportament mai puțin agresiv. A înțeles că lui ăștia-i plac, are o afacere de familie, a venit pe-aici cu nevastă-sa și cu fiică-sa…

— Bine, continuă Ionuț, am auzit tot felul de bârfe despre el, da’ sună aiurea ca să fie adevărate, că face curse ilegale prin Florești, ba, alt crescător zice că i-ar fi antrenat să spele bani de hârtie – de invidie oamenii zic multe!

— Cum adică, iepuri să spele bani? Curse, hai că mai zic!

— Așa jura omul, a văzut cu ochii lui cum punea banii în ciubăr și urechiații îi amestecau cu lăbuțele și-i spălau.

Când ajungem la el, mafiotul zâmbește larg, lasă ochelarii jos și dă mâna cu Petre: e Ovi, fostul nostru șef.

– continuă aici –

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment