Advertisements

Solenoid

Am ales să scriu despre „Solenoid” în această seară, la o zi după încheierea lecturii și la doar câteva ceasuri după întâlnirea cu Mircea Cărtărescu, cu ocazia lansării cărții la Cluj. Nu aș putea spune ca în urma acestei întâlniri mi s-a modificat notabil starea inițială de receptare a romanului, însa am preferat să am, în mod particular, anumite confirmări de percepție. Nu îmi propun să îndemn pe cineva să citească Solenoid; publicitatea furtunoasă de care a avut parte reușește mult mai bine decât mine să facă acest lucru.

Romanul are dimensiuni prohibitive şi deja e notorie asemănarea primei sale părţi cu Orbitor, aşa că unora li se va putea părea redundant efortul de a parcurge 840 de pagini pentru a afla, practic, aceleaşi istorii. Dar lucrurile nu stau însă chiar aşa. Solenoid nu este o extensie fără noimă a Orbitorului. Binecunoscutul nostru personaj are aici altă menire şi un cu totul alt mesaj. Odiseea lui de dascăl şi abjecţia vieţii de profesor din comunismul anilor ’80 sunt doar naraţiuni-pretext, menite să dea coerenţă cărţii şi facă mai lizibil mesajul, la al cărui sens mistic am să mă refer mai jos.

Pe scurt, profesorul fără nume, (un Mircea Cărtărescu “aşa cum NU a fost”), vine în faţa unui cenaclu literar, plin de aşteptări şi nădejde, cu volumul sau de debut. Acest volum, spre stupefacţia lui, este dispreţuit şi spulberat fără milă de confraţi şi de critici. Întors acasă, năucit şi devastat, hotărăşte să renunţe pentru totdeauna la literatura publică şi începe sa scrie un jurnal, un manuscris, exclusiv pentru sine, fără presiunea cititorilor sau a criticii, în care îşi va permite, pentru prima oară, luxul de a fi el însuşi.

Reflectoarele vor fi puse, în mod alternativ, pe două planuri ale existenţei profesorului: un plan diurn şi un plan nocturn. În cel diurn este un simplu profesor de limba română, cu o existenţa liniară şi inerţială, iar în cel nocturn devine un Ales, un călător într-un periplu iniţiatic, care evadează din chingile circumstanţelor sociale şi senzoriale, şi explorează – singur şi înspăimântat – cea de-a a patra dimensiune şi cel de-al şaselea simț.

Mesajul mistic din Solenoid, chiar dacă e transmis în registru puternic suprarealist, este foarte explicit; unora li s-ar putea părea blasfemiator sau eretic (scena Judecăţii de Apoi a marilor scriitori, Epifania din lumea inferioară a acarienilor, sau fuga din calea Apocalipsei a reîntruchipatei Sacre Familii cu Pruncul).

Altora li s-ar putea revela chiar hristic în sens neotestamentar (episoadele în care, din iubire, refuză să treacă prin uşa deschisă ce îi permite doar lui translarea în dimensiunea a patra, alegând să își continue existenţa umană, terestră, alături de femeia şi copilul său, ori atunci când, din aceeaşi dragoste, alege să îşi azvârle în foc manuscrisul, salvând copilul). În ce mă priveşte, eu îmi recunosc și îmi asum slăbiciunea pentru orice scriere cu mesaj mesianic şi probabil de aceea l-am primit cu multă îngăduință și înduioşare pe nefericitul Mesia însingurat, neînțeles și apoi ucis, al acarienilor.

Exponenţial privind, şi noi, omenirea, l-am primit şi respins în mod similar pe Hristos. Toate aceste lucruri ar fi putut fi spuse în mai puţine cuvinte, în mai puţin de 840 de pagini? Într-o scriere mai puțin istovitoare și care sa îți reclame mai puține lecturi adiționale pentru a se face înțeleasa? Poate că da, poate că nu. Un cvartet de coarde nu poate avea, totuși, sound-ul unei orchestre.

Simona Cosma, 10 februarie 2016

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment