Advertisements

Serotonine

Absolvent al Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, Michel Tomas publică sub pseudonimul literal Michel Houellebecq (în definitiv, tipul e onest: și-a păstrat măcar prenumele, iar Houellebecq e luat de la bunica paternă, Henriette, care l-a crescut) cel de-al șaptelea său roman. Mare succes comercial, critici rezervate.

Scris la persoana I, în aceeași notă caracteristică de cinism, Serotonină reia nu doar autobiografia profesională a autorului existențialist, ci și toate amorurile posibile și imposibile din viața acestuia:

Până la urmă, n-ai cum să nu fii preocupat de bilanțuri.

Huellebecq are în prezent o iubită japoneză, iar personajul său Florent-Claude își începe povestea (ce mai omagiu, sic!) cu Yuzu, concubina japoneză mai tânără cu 20 de ani, un amor imposibil. Urmează amintirea ultimelor sale iubiri posibile, Kate și Claire, chestiune care ne aruncă înapoi cu 8-9 ani, de fapt cu un secol, din Franța lui Macron în noaptea de revelion a anului 1999.

Pe atunci lucram pentru Monsanto, iar Monsanto se afla aproape mereu în situații de criză.

Sunt multe de zis despre Houellebecq, şi asta nu întâmplă cu mulţi scriitori: nu te poţi raporta normal, călduţ, acomodant la el. Mulţi susţin că francezul n-ar fi scris un rând ca lumea, că e un produs de epocă, ideile lui sunt nimic şi stilul lui – zero. Norocul său a fost acel premiu Goncourt luat la timp, după care s-a închis o buclă. E incontestabil scriitorul acestei epoci.

Considerate mai mult sau mai puţin reuşite, ultimele sale romane au subliniat deja esenţialul despre Europa lui, despre o anumită sensibilitate dureroasă, crepusculară a Occidentului. Ultima sa carte e lungă şi are ceva proustian, în sensul unei lungi povestiri despre nimic. O noutate sub raport stilistic – transformarea lui punct-şi-virgulă în virgulă.

Nu aş lega neaparat Serotonina (2019) de ultimul său roman, Supunere (2105), deşi erau mari aşteptări în acest sens – presa a făcut-o, totuși, sperând într-un subiect – ci mai degrabă de Extinderea domeniului luptei. E o întoarcere la acelaşi tip de erou şi naraţiune, o buclă închisă, dar în spirală descendentă.

Cinismul, în schimb, e reprimat: apare abia după 90 de pagini şi nu ţâşneşte printre rândurile expozeului naratorial (deși, fiind vorba de Houellebecq, nu ne-ar mira) ci din gura celui de-al doilea personaj feminin, Claire, despre celula psihologică formată după moartea mamei sale într-o catastrofă aviatică:

Acolo m-am arătat cât se poate de talentată, mi-a zis Claire în seara primei întâlnirii cu psihologii-experţi, am jucat rolul fiicei devastate, dărâmate, cred că am reuşit de minune să-mi ascund bucuria.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment