Advertisements

Sculptând în timp

Am cumpărat acest volum la Interferențe și am început să-l citesc în bus în drum spre spectacolele de la Teatrul maghiar – atâtea câte am apucat să văd. Am ajuns abia la al treilea capitol (cel care dă și titlul cărții) așa că să nu vă așteptați deocamdată la mai mult decât simple note de lectură; abia la final am să înlocuiesc postarea aceasta cu o recenzie propriu-zisă.

În introducere, regizorul amintește printre altele (biografia mea artistică nu s-a construit în cel mai fericit mod; distanța mare dintre filme a reprezentat un răgaz dureros în care a trebuit să mă gândesc serios care este obiectivul exact al muncii mele) de motivația scrierii acestei cărți:

Nu ar fi mai corect să fac filme care să rezolve în practică problemele teoretice care apar de obicei în procesul de creație al oricărei opere?

În același timp, Andrei Tarkovski ni se dezvăluie și ca un spirit polemic:

Eu consider că fac parte dintre acei oameni capabili să își formuleze ideile, în principal, în polemică: sunt total de acord cu punctul de vedere că adevărul rezultă din dispute. În toate celelalte cazuri eu sunt înclinat să cad în acea stare de contemplare care favorizează mai degrabă tendința metafizică a caracterului meu și împiedică procesul de gândire creator…

Relația epistolară (sau directă) cu spectatorii m-a împins într-un fel sau altul în direcția acestei cărți.

Și mai târziu, câte ceva despre labirintul propriilor căutări:

Cartea de față este dictată, întâi de toate, de dorința de a parcurge eu însumi labirintul oportunităților acestei tinere și frumoase arte, și pentru a mă regăsi pe mine însumi în ea, cât mai independent și pe deplin.

Primul capitol, Începuturile, este dedicat primului său film mare: Copilăria lui Ivan. Regizorul rus începe prin a destăinui că „nu orice proză poate fi transpusă pe ecran”, și o face la modul poetic:

Există texte care sunt datoare autorilor lor…

– în curs –

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment