Advertisements

Cum scrii o carte

Cu cititul cărților e relativ simplu, chiar dacă tot mai puțină lume (pare că) citește. Spun „pare” pentru că, de când cu facebook-ul, chiar și persoanele citite au adoptat comportamente isterice, așa cum fetele frumoase fac duck-face, deși n-ar fi cazul. Cum spuneam, cu cartea ar trebui să fie simplu. Se ia o carte din bibliotecă sau din librărie. Apoi se deschide, așa, dând coperta la stânga, și se citește. Pagină cu pagină – nu pare prea complicat.

Cu scrisul e altă poveste, deși, aparent, toți scriem: teme, scrisori, cereri, iar mai nou postăm fel de fel de glumițe pe rețelele de socializare. Textele noastre sunt însă, cel mai ades, doar explicații atașate imaginilor, sau explicații la poze. Se întâmplă la un moment dat (după câteva lecturi, ambiții, experiențe – din mai multe motive, oricum) să vrei să scrii o carte, iar chestia asta riscă să-ți ocupe vreo câțiva ani, cu intermitențe.

Într-un final, publici cartea, cu lansare și tot tacâmul. După alți câțiva ani, volumul tău se va vinde la reduceri, la sfert de preț. De ce se întâmplă asta? Pentru că nu devii scriitor după o singură carte. Ai făcut-o fiindcă te-a încurajat cineva care-ți știa postările și te-a încurajat, sau proza scurtă și ți-a spus că ai talent. Să scrii pare cel mai ușor lucru din lume, mai ales că așa începem toți școala. Și apoi tot scriem mesaje, email-uri, statusuri, șamd. Toată lumea reușește, mai devreme sau mai târziu, să dea drumul acelui flux al conștiinței.

Să-și formeze și să-și educe, cum ar veni, un centru al scrisului. Doar că asta nu-i literatură. E cel mult blogging, copywriting, terapie, jurnalism narativ, chiar dacă pot fi de cea mai bună calitate. Ce uităm noi sau evităm să recunoaștem, odată prinși în această fantasmă a „scriiturii” este cel mai greu lucru din lume – adică să rescrii. Să te întorci la text… și să te uiți la el cu alți ochi. Ochii cititorului. Atunci începe, de fapt, literatura, de la întrebarea: pentru cine scriu?

Și apoi, mai ales, de ce scriu?

Există oare un centru al scrisului, așa cum există un centru al vorbirii, ca și unul al vederii, în cortexul uman? Este scrisul doar o transcriere a vorbirii, sau a unei povestiri purtate din vorbă-n vorbă și pe care o ia cineva, și o transformă în literatură? Să luăm exemplul unui fotograf: toți avem acum cameră pe telefon. Toți surprindem sau încercăm să marcăm momente, și totuși. Unii fac doar poze, altora le ies fotografii superbe. Să fie doar o întâmplare? În urma oricărei imagini reușite stau multe altele, pe care fotograful le „încearcă”, până să-i iasă cea bună, pe care o „salvează”.

Dar dacă există un centru al vorbirii, și poate chiar și un flux al scriiturii, o voce pe care ți-o poți debloca doar scriind și scriind, nu cred că există și un centru al scrisului. Dincolo de a reproduce, cel care scrie încearcă, mai presus de toate, să recreeze o lume, iar dovada măiestriei sale nu este precizia cu care o face, ci cât de mult poate să pună de la el, să-i arate cititorului o lume cu totul aparte, una personală. De aici începe o carte sinceră. Dar nu toată lumea vrea așa ceva: unii vor să scrie o carte de succes sau de consum, alții caută doar impulsul de pornire. Oricum, cea mai sigură cale de a NU scrie o carte e tocmai a vorbi prea mult despre asta, în loc să te apuci de treabă.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment