Advertisements

Cum ajungi scrib

      *continuare de aici

La urma urmei, era o meserie ca oricare alta. Unii care scribăleau prin presă se visau jurnaliști, alții îi spuneau simplu secretariat, doar închipuiții care „aranjau” proiecte europene se credeau de-a dreptul experți. În ultimul deceniu – despre care eram convins deja, fără să mai am nevoie de verdictul istoriei, că va purta, după tranziție, un alt nume special (ca se va numi căderea sau cocoțarea în fundul gropii pentru mine era mai puțin important) – asistasem la o lărgire artificială a mai multor alveole sociale din derutata mea țărișoară. Această lărgire avea drept unic scop (pentru mine nu mai încăpea îndoială) simularea unui soi de capitalism într-o zonă altfel săracă în capital – de parcă de o ideologie dominantă era nevoie. În ciuda măsurilor „de dreapta”, ne încerca lipsa unei clase mijlocii, astfel că simulam premize favorabile unor categorii sociale mai puțin paupere, spre a ridica pretenții (sau aparențe) de mijloc.

Moștenitoarea unei proprietăți la oraș, tot mai umflate ca valoare și (aparent) lipsită de grija zilei de mâine, mica burghezie intelectuală din care aveam mă iluzionam că fac partea avea alternativa culturală (proiecte susținute de bugetele locale, județene sau AFCN) sau cea economică. Însă doar clasa funcționarilor economici – așa numitele „gulere albe” după haina purtată atunci când încă se mai purtau uniforme – cunoscuse un push prin intermedierea fondurilor europene.

Profesorii și intelectualii, după o perioadă în care bursele fuseseră cât de cât logic de „accesat”, sesizau deja absurdul formularelor de aplicație, fapt de care întreprinzătorii (nevoiți să apeleze la funcționari economici, pentru că dosarele pentru fonduri europene le erau cvasi-inaccesibile) erau scutiți. Clivajul între economia reală și cea din planurile multianuale europene se lărgea, asemeni alveolelor sociale. Ne apropiam de fapt de situația cunoscută a planurilor cincinale. Imitam doar o altă teorie economică, la fel de străină de realitățile noastre.

Spre deosebire de Omega, eu doar constatam că realitatea e de stânga, fără să reacționez. El, convins despre sine că este om de dreapta, acționa ca unul de stânga, simțindu-se ca peștele în apă într-o economia pauperă. Nu avea destui bani pentru o investiție serioasă (modul său de viață erodându-i cea mai mare parte a veniturilor), dar se bucura că are totuși ceva mai mult decât ceilalți – or, asta era o psihologie de lagăr comunist. La asta mă gândeam în timp ce transcriam primele fișiere audio de la el.

Era vorba de micul nostru Oraș, pe care Omega îl părăsise la fel de frustrat ca mine. Spre deosebire de mine, care-l părăsisem deoarece acolo cărțile mele nu se citeau, el plecase dezamăgit în momentul în care observase că se transforma într-o imensă parcare. Pricepuse atunci că micul oraș nu-și va mai putea găsi strălucirea, cu tot recursul forțat la istorie prin care autoritățile își justificau pavările furibunde.

În anul plecării sale, Primăria refăcea cu bani grei, europeni, o veche Cetate austriacă, iar el urmărea dezamăgit falsa patină ce lustruia clădirile de sec. XVIII din oraș, în vreme ce vestigiile părții medievale ale orașului ce contribuise la renașterea Principatului erau lăsate în paragină. Imperialii cumpăraseră orașul de la regina Zápolya cu coroană regală cu tot, iar mai apoi, de alte câteva ori, de la principele Báthory. După care niciun rege ori vreun arhiduce austriac n‑au mai trecut, nici măcar să doarmă vreo noapte, prin cetatea de la marginea imperiului.

De aici încolțise în mintea lui ideea romanului istoric care lega micul Oraș pe care-l părăsisem amândoi de Marele oraș pe care-l locuiam acum: micul Oraș, fostă capitală de Principat, ratase ocazia valorizării unei comori istorice și arhitectonice, în vreme ce în Marele oraș, numit azi Metropolă, fusese mereu un Oraș liber. Iar asta îl făcuse un loc de popas pentru aventurieri, care își lăsaseră aici o parte din comori, cu gândul că le vor recupera mai târziu. Îmi plăcea ideea: micul Oraș care-și bătea joc de comoara din centru, în oglindă cu Marele oraș cu comorile îngropate la periferie.

— Bref, nu-i doar atât, mi-a zis Omega, cam dezamăgit de ce înțelesesem din intențiile lui. 

— …?        

— Comori îngropate și dezgropate la periferie!

— Tot nu pricep, ce vrei să zici cu asta?

— Ce faci duminică pe la ora 13? Vreau să te chem la o înmormântare…

– continuă aici

*fragment din „Comoara de la marginea Orașului”, în curs de apariție

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment