Advertisements

Sânge de trandafiri

Firicele subțiri de aburi se ridică unul câte unul, le privesc atentă până ce dispar complet pe semne că lichidul ciocolatiu s-a răcit. Mereu mi-a plăcut cafeaua rece…

Iau câteva înghițituri și așez cana la loc, mi s-a zbârlit părul de la aerul rece care intră în cameră prin fereastra deschisă la perete. Gerul iernii nu are pic de milă, e anotimpul lui și profită din plin de asta. Îmi  sprijin obrazul într-o mână privind atentă cum florile de gheață îmbracă geamul de sus până jos atât de uniform și de bine creionat încât ai crede că un designer celebru pregătește o creație de succes gata să lovească întreg mapamondul.

Tălpile goale pe gresia rece îmi sunt și ele înghețate, dar nu mă deranjează deloc senzația, ba dimpotrivă, îmi mai aduce aminte din când în când că totuși sunt vie, chiar dacă nu a mai rămas nimic firav într-o lume dominată cu spini de zmeură Unghia degetului mare zgârmă în mod repetat pojghița de sânge uscat de la mâna stângă până se ia cu totul, eliberând valuri mici, însângerate, ce se scurg încet spre cot.

Atenția mi-e captivată de cascada care mi-a profanat pielea albă ca laptele, nu are un traseu bine calculat, o ia când în dreapta, când în stânga, dar un lucru e cert: nu se lasă și totuși ajunge la destinație în picături mici pe tejgheaua plină de praf. O adiere puternică lovește fereastra și se închide brusc lăsând în urmă un ecou puternic ce zguduie toată casa.

-La dracu’!

Cobor de pe scaunul înalt care mi-a fost gazdă toată dimineața și puțin din amiază, îl trag spre masă cu un zgomot grotesc și asurzitor, apoi ies din bucătărie târându-mi picioarele oblojite spre baie. Casc de câteva ori, iar nu am dormit, deși aș fi putut să jur că am făcut-o, dar mi-e destul de greu să mai fac diferența între a fi sau nu în contact cu realitatea.

Oglinda se uită urât la mine sau eu la ea, nu-mi dau seama, am ochii încercănați și grei, pleoapele îmi sunt ca niște petale de violetă, dar le ignor. Deschid robinetul lăsând apa rece să curgă încet, îmi curăț brațul icnind din cauza usturimii, dar nu-l îndepărtez până ce nu și ultima pată se face nevăzută. Caut prin dulap un plasture pe care-l lipesc în jurul micii incizuri, apoi arunc ambalajul. Cine mai are nevoie de el?

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment