Advertisements

Revoluția netrăită (doar de o țâră)

Cum să te aclimatizezi în Kolozsvár? O idee: să-nveți maghiara? Era și asta o variantă, dacă n-ar fi fost o limbă atât de grea, iar eu un tip complet lipsit de ambiții. Ce altceva: cărți, fete, filme sau băieți, muzicanți sau cântăreți? Filmele ar fi una din opțiuni – dar erau seri când adormeam la filme, așa că nu, nu. Nu mai bine cărtile, scrisul? Nu mai citește aproape nimeni, poate dacă au vreun premiu pe copertă, sau dacă se toarnă după ele un film, care mai ia și premii. Altfel, de ce le-ar mai citi, cu ce să se laude? La ce bun o altă carte, atunci? Ca să faci ceva, nu-i de ajuns să vorbești despre asta, să-i observi pe alții cum fac, ori să-nveți să faci tu singur. Partea complicată e să parcurgi toate etapele.

Ori, ce poți crea din scris? Poți transmite altceva, decât un ton? Și la urma urmei, chiar contează întrebările pe care le pui, sau doar atitudinea și poate exprimarea? Nu cumva se contorizează doar rezultatele, într-o lume atât de precară, că nu știi dacă-i reală sau imaginară? Aveam de când mă știam aceeași o reacție la sărăcia lumii exterioare sau interioare a cuiva: consideram necesar să-i opun o alta, lărgită (chiar umflată cu pompa). La ce-ajuta asta, însă? Ce șanse aveam umblând așa la-ntâmplare prin oraș, să dau de specimene compatibile?

Habar n-aveam când se lipise ideea asta de mine. Așa că, mi-am zis că ar fi cazul să mă dezlipesc: nu-mi rămânea decât să șterg praful de pe bagajul pe care-l purtam, să scap de vechile metehnele și să cred în vremuri mai bune. Prea încercasem până acum, și  fără folos, să-mi dau seama unde-am greșit în micul oraș. Mi‑am făcut chiar și probleme din acelea, de conștiință. Dar toate-au luat sfârșit odată cu primul job mai acătării din Cluj.

Firma părea ok: o editură din București căuta om la livrări, după ce tipul care se ocupa de asta demisionase. Un job mai bine plătit, desigur. Pentru mine era deocamdată ok, lămuresc mai târziu de ce: acum CV, recomandare, interviu, negocierea de rigoare cu șefa cea mare și la treabă.

— Vă mutați aici?

Am lăsat-o pe șefa mea să-i răspundă vecinei curioase.

— Bună ziua, doamna Vizoreanu, o salută Anca, foarte amabilă.

Păreau să se cunoască, iar vecina, mai puțin planturoasă decât șefa punctului de lucru dar și mai trecută, o persoană destul de importantă, după cum o trata Anca. Bine, și punct de lucru era mult spus, că eram doar două persoane.

— Da, vrem să ne mutăm la parter, e greu să tot urcăm și să coborâm cu cărțile pe etaj, începură să discute femeile.

— Dar nu-i mai mic aici jos?

— A, ba da! se amuză Anca de perspicacitatea vecinei.

— Sigur că-i mai mic, dar patroanei îi convine, și chiria e mai mică!

— Și e tot al ei, sau al lui, dacă au divorțat?

Deja discuția mă depășea. Am înțeles abia mai târziu, de la Anca, despre ce era vorba: proprietarii spațiilor de sus și de jos formau un cuplu, acum în divorț.

— Nu-mi arătați vă rog și spațiul de sus? Fiica mea vrea să cumpere ceva, și m-ar interesa cum arată!

— Oliviu, te duci tu te rog cu doamna? mi-o pasă Anca

— Eu trebuie să răspund la telefon, dar noul meu coleg mai are de adus cărți  de sus, așa că puteți să mergeți cu el.

— Dumneavoastră sunteți angajat în locul lui Hipolit? mă preluă vecina, deloc nemulțumită că avea ocazia să-și bage nasul într-o nouă locație.

— Da, e prima mea zi aici! Haideți să vă conduc, i-am zis.

— Oliviu Fărcașan, m-am recomandat.

— Otilia Vizoreanu, îmi întinse doamna o mână ușoară.

Anca ne privea amuzată pe amândoi.

— Oliviu este scriitor, mă făcu ea să mă roșesc tot, iar doamna doctor este șefa scării noastre.

Doamna subțirică și înăltuță mă privi curioasă, de parcă mă mai văzuse undeva:

— Sunteți rudă cumva cu Sergiu Fărcașan, scriitorul?

— Nu, dar am citit Misterul orificiului oval, i-am zâmbit.

— Adică știți o anecdotă! îmi zâmbi doamna.

— Adică pe celelalte două le-am ratat, i-am răspuns eu mucalit, luând-o din loc și făcând-o să se ia după mine.

Mica referință CPSF-istă a fost de ajuns pentru doamna doctor să m-adopte în cercul său de favoriți. După ce-și aruncă o privire de jur-împrejurul biroului de sus, în mijlocul căruia adunasem zeci de cutii cu cărți pregătite să coboare la parter după ce aveau și rafturi, mi-a făcut și mi-a smuls o promisiune:

— Oliviu, te las că ai treabă! Dar te rog să vii la sfârșitul  programului până sus la mine la un ceai sau o dulceață, da?

— Sigur că da, doamna doctor, mulțumesc!

— Și să-i spui Ancăi c-o rog să-mi lase cheile de aici până mâine, să-i arăt Ioanei (fiica mea) apartamentul dacă trece pe la mine azi, bine?

Ce puteam să zic? Era bine, pentru prima zi de lucru. Nu-i rău pentru igiena interioară să te mai pui din când în când la-ndoială, dar asta nu te-ajută la nimic dacă vrei să funcționezi și să mai și lucrezi în domenii care se cer pe piața muncii, adică în servicii (deprimant) sau vânzări. Ca să poți să vinzi ceva, atitudinea e la fel de importantă ca și produsul în sine: trebuie s-arăți optimist, bine dormit, bine hrănit și bine îmbrăcat.

Cu ajutorul vecinilor mei de pe strada Fericirii, ca doamna Vizoreanu și fiica sa, am început să mă amestec iar printre oameni, să vorbesc aceeași limbă cu ei. Cum m-am împăcat cu ideea, am sesizat că nu mai vedeam aceleași măști; fusese doar o disonanță cognitivă? Dacă-mi amintesc bine, luna mutării în Cluj a fost decembrie. Și, ca în ultimii 20 de ani, Crăciunul îmi amintea mai mult de Revoluție decât de sărbătorile de iarnă.

Bradul și cadourile se pregăteau încă de pe 5 ale lunii, de Sânnicoară sau Moș Niculae. Apoi, imediat ce se apropia solstițiul de iarnă și nopțile se scurtau, îmi aduceam aminte de sunetul straniu al gloantelor în oraș. Ecoul lor venea de nicăieri, din alt cartier și oamenii se opreau din mers, rotindu-și privirea, înspăimântați: nu era nici o pădure primprejur. Ciuleau urechile: cum să fie gloanțe aici în oraș?

Ca să nu avem niciun dubiu, se trăgea-n oraș cu trasoare ce lăsau o urmă clară, luminoasă. Sfârâiau și piuiau în aer, atrăgând atenția, mirarea, apoi, spaima… Nici chiar acum, după 20 de ani, nu mi se pare ceva banal ce se-ntâmpla atunci: s‑auzi ori să vezi gloanțe într‑un oraș… urme de găuri pe clădiri, sau geamuri din care să curgă fum negru și dens.

– continuă aici

* foto: Crina Prida

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment