Advertisements

Recuperatorul de iepuri

      Primul colaborator al începuturilor mele clujene (să tot fie vreo 7 ani de atunci), Ovidiu, avea o firmă de producție publicitară ce mergea bine, adică supraviețuia și mai dădea de lucru și altora.
      — Salut, Ovi sunt. Ovidiu, măă! îl auzeam strigând în dreapta mea la telefon, când am început să umblăm împreună – eu ca șofer, fiindcă el n-avea carnet.
      — Ce mai faci, mă? auzeam părți de dialog, purtat așa mai ca pe la Cluj: neaoș, ca-ntre prieteni vechi.
      — Bine, mă. Exploatez și io poporul maghiar! zicea tot el, rămânând cu gura deschisă, în așteptarea reacției.
      Avea obiceiul ăsta, după câte-o expresie care i se părea lui mai cumva, cerșind aplauze: aștepta cu gura deschisă o reacție care să-i confirme efectul poantei.   
      — M-am lăsat de exploatarea poporului român și mă ocup de cel maghiar, dezvolta el ideea după ce recompensa venea ori ba – n-aveam cum vedea de cealaltă parte a firului…
      Cei mai buni meseriași din firma pe care o păstorea erau unguri, deja școliți pe la alte firme de profil din Kolozsvár. Primii angajați pe care nu-i formase el; oamenii crescuți de Ovidiu & Co Advertising plecaseră deja, iar pe ceilalți își propusese să-i plătească mai bine. Ovi considera că principala sarcina a șefului – după lăudăroșenie – era organizarea. Ședințele lui de producție erau epice. Avea o tablă (mă rog, un flipchart) pe care își desena schemele pentru angajați și pe care, la sfârșitul ședinței, tronau urgențele zilei. Bine, ar mai fi avut și-o altă sarcină ca manager, dar de-aceea se achita în rate, începând cu ziua și continuând zilele următoare celei de salariu. Partea mea preferată era când certa echipa de sudori, iar Șoni, șeful de producție maghiar, trebuia să traducă și-n ungurește pentru Fery și Atty – care nu prea știau română. Nu pricepeam nimic, dar îmi plăcea cum sună pe limba lor. Iar Șoni parcă-i certa și mai tare ca Ovi, încercând să imite supărarea șefului. Mai erau momentele când luau și ungurii din echipa lui Șoni cuvântul.
      — Zi și tu, Mihaly! îl încuraja Ovi pe sudorul care o mai rupea pe românește.
      — Apăi, io nu zic, că făcem ori că nu făcem noi bine, da să și vie cornieru’ la prima oră, că stem altfel totă ziua dupe el. Și normal că nu putem găta!
      — Cum îi măi, pe-aci? îl întrebasem pe Andraș în pauza de masă, când am rămas singur cu el în firmă.
     — Măi, io cu nea Ovi n-am treabă, că ne dă pita, așa feliată cum ne-o dă, da’ o mâncăm! Ce nu pricep io, îi di ce o trebuit, dacă știa că mere dimineață la Timișoara, să ne cheme pe noi la ora șase să-ncărcăm tot în mașină?
      — Păi de ce? ziceam și eu, încercând să-l descifrez.
      — Asta-i lipsă de organizație! continuă el.
      — Adică… da? nu mai știam ce să zic.
      — Păi nu? Adică, dacă tu știi că tre să ajungi mâine acolo, de ce nu stai azi o țâră mai mult și încarci mașina, nu? Mâine la prima ore te-ai urcat și ai plecat!
      — Lipsă de organizație! dau și eu din cap, pricepând de ce se laudă Ovi & Co atâta cu ungurii lui.     
      Ungurii erau băieți serioși, puneau osul la treabă, în vreme ce pe Ovi îl vedeam cel mai des pe telefon cu vreun client sau furnizor, în timp ce mâna liberă avea în prelungire un mouse care naviga pe diverse situri de anunțuri: mașini, echipamente, te miri ce mai găsea el pe-acolo. Ultima lui achiziție, cu doar 800 eur, fusese un model nou de Mazdă pentru care toți l-am invidiat până s-aflăm taxa de înmatriculare = 2.000 de euro. Ca urmare, circula cu numere roșii. Când am avut impresia că umbla cam de mult cel de-al treilea rând de numere provizorii, l-am întrebat:
      — Auzi mă, Ovi, da ție când îți expiră numerele astea? Că le ai cam demult…
      — Azi îmi expiră!
      — Păi și, ce te faci?
      — Ei, mai umblu așa până fac bani de taxă! Ce, crezi că mă oprește prin oraș?
     — Prin oraș nu, da` tu stai în Florești. Și din câte știu eu, „băieții” așteaptă la ieșirile din localitate, și cam știu și pe unde se‑nvârt numerele, că au mintea odihnită…
      Mă privește pe deasupra ochelarilor săi rotunzi, mustăcind neliniștit. Seamănă cu Horațiu Mălăiele. Unul ceva mai gras, dar cam la fel de teatral. A doua zi când apar cu doctorul, nu-i vedem mașina prin curte. În primă fază ne bucurăm c-am găsit mai ușor un loc de parcare.
      — Mă duci până acasă? întreabă la sfârșitul zilei, strângându-și laptopul.
      — Da` ce-ai pățit, îl întreb mustăcind și eu, deși n-am mustață.
      — Păi, zice, mi-au luat ieri permisul!
      — A, doar atât?
      — Da, mi-a zis polițistul să nu-mi fac griji, că se lasă cu suspendare! Am vorbit și cu procurorul…
      — No. Păi ce să mai zic, hai să merem!
      Pe drum, Ovi tot cu telefonul la ureche. Încearcă mai multe apeluri, apoi se-ntoarce spre mine cu sprâncenele apropiate.
      — Dă-mi puțin telefonul tău, să-l sun pe unul care nu-mi mai răspunde! Morții mă-sii, băi… parc-o înnebunit lumea!
      — Da` ce i-ai făcut?
      — I-am comandat niște iepuri. Știi curtea mea, câtă iarbă am acolo… numai bună să cresc iepuri!
      Da, casa lui din Florești avea curte mare. Situată pe o străduță lăturalnică aproape de strada principală, era înconjurată de case de rromi, cu teren tot mai scump de când se mutase în comună un întreg cartier din Cluj. Ovi cumpărase, el știa cu ce bani, o casă mică pe-un teren mare și fain, cu nuc în curte. Renovase casa – lucra încă la ea –  dar majoritatea evenimentelor se petreceau pe o verandă mare, de unde îți clăteai privirea cu verdele curții. Și ce se gândise: ia să-și valorifice el iarba din curte. Noroc că‑ncepeam să-l cunosc suficient cât să-l pot ajuta ca șofer și consigliere.
      — Și, zi mai departe, ce-ai vorbit cu omul?  I-ai dat ceva bani în avans, bănuiesc.
      — Avans? Păi, după ce m-am documentat pe internet, l‑am întrebat ce soiuri are, că vreau Californian și Danez, ăștia sunt iepuroi așa mari, niște soiuri productive, de carne…
      — Nu cumva i-ai cerut o combinație anume! Atâția californieni, plus țîșpe danezi…
      — Mi-a cerut 900 avans ca să-i aducă în Cluj, i-am pus banii pe poștă, și-acuma nu mai dau de el…
      — Ok, primesc un iepure la prima tăiere, dacă-l fac să ți-i aducă mâine aici?
      Puteam auzi rotițele minții scârțâind printre fălcile lui încleștate (să-i dau, să nu-i dau?). Mi-întorc ochii de la drum și-l liniștesc c-un zâmbet, să se-oprească.
      — Dă-mi numărul că-l sun eu. Și zi-mi cam câți iepuri trebuie să-ți aducă de banii ăștia!
      — Păi e vreo 120 unul matur, mă-nțelesesem la 7-8 iepuri, 4 californieni și 3 danezi, începe el să refacă socoata.
      — Lasă asta, în primul rând să recuperăm banii… sau iepurii. Dup-aia îi căutăm de soi – îi zic, fiindcă-l cunoșteam deja de chițibușar, din negocierile cu mine.
      Mă știam cu Ovi de când eram încă-n Sătmar, pe când începusem să-mi lichidez atelierul. Îi vândusem – a în rate interminabile – un echipament. La a doua achiziție, venise cu propunerea să lucrez pentru el: de la punere-n funcțiune și până la instruirea personalului maghiar, să-l exploatez eu. Îmi formează numărul bișnițarului de iepuri în telefon și mi-l înapoiază:
      — Alo, salut boss, Oliviu mă numesc! Am văzut un anunț pe net, vinzi ceva iepuri?
      — Ăă daa-da-da, vând! Am de toate soiurile: iepure belgian, marele alb, berbec, danez, englez… Da’ dumnevoastre, unde vreați să-i creșteeeți?
      Omul pune virgule la final de propoziție și lungește cuvintele, semn că-i un bun povestitor. Încerc să i le tai, ca să nu-i dau ocazia să mă ducă și pe mine cu vorba.
      — Eu stau în Cluj și nu prea mă pricep, la maică-mea la țară o să-i țin, lângă Satu Mare. Treaba-i că am vreo mie de lei și vreau să iau niște iepuri, până nu-i stric…
      — Păi siiigur-sigur-sigur, dați-mi telefonul mamei dumnevoastre să vedem ce soiuri vrea!
      Baang, m-am blocat! N-am ce face, trebuie s-o țin pe drumul pe care-am apucat, că și minciuna-i vorbă… așa că-i dau numărul de fix al mamei, și închid. Sun imediat, s-o previn.
      — Săru’-mâna mamă! Uite, o să te sune cineva pentru niște iepuri, ca să-l ajut pe dl. Ovi cu o achiziție.
      — Iepuri? Ce iepuri? Să știi că eu nu ți-i cresc, am destule pe cap!

 

– continuă aici –

Advertisements

Related Posts

About The Author

2 Comments

  1. Cărțile Ploieștiului
    January 1, 2018
    • admin
      January 1, 2018

Add Comment