Advertisements

Procesul Ciocănarului

La începutul anului 1974 este capturat cel care de doi ani teroriza Clujul transilvan, atacând fete și femei. Pe 2 februarie 1976, Tribunalul Cluj îl scoate pe Romulus Vereş de sub urmărire penală, recomandând închiderea sa într-un centru de boli psihice. Aceasta este o istorie a cazului despre care presa vremii nu a consemnat nimic, deși întreaga comunitate era speriată de crimele în serie care avea loc periodic în orașul de pe Someș, cu precădere în zona Gării.

A fost un caz care a dat serioase bătăi de cap miliţienilor clujeni din anii ’70. Femeile erau sfătuite să stea acasă, cu toate că, în câteva din cazuri, acesta şi-a atacat victimele chiar în locuinţele lor. Astfel că nicio fată sau femeie din orașul care se numea pe atunci doar Cluj nu mai avea curaj să iasă seara din casă: în plin avânt industrial, urbea de pe Someș era terorizată de un violator și criminal în serie care acționa la adăpostul întunericului.

Fost mecanic de locomotivă, agresorul – zis Ciocănarul pentru că își lovea victimele cu un ciocan – pusese pe jar autoritățile celui de-al doilea oraș al Republicii Socialiste România. Foarfecele grosolan al presarilor mai vechi și mai noi a redecupat câteva episoade din această istorie, încropind din câteva mărturii portretul primului criminal în serie din Cluj. Deasupra și dedesubtul tăieturilor din ziare, firele necunoscute ale pânzei țesute rămân un mister. Timpul care este, în aparență, un fluviu, a curs peste ele. 

Dar timpul și locurile sunt mai curând vaste peisaje, ochii privitorului fiind cei care se mișcă deasupra lor. Doar traversându-l în mai multe direcții vom putem vedea coline, șesuri și râuri. Romulus Vereș a murit în 1993, fiind înmormântat fără ceremonie în curtea spitalului din Ștei. Înmormântările reprezintă încheieri numai în aparență. În realitate, spiritul oamenilor trăiește mai departe în copiii săi. Romulus Vereș însă n-a avut copiii. 

În urmă cu cinci ani, când am aflat de caz, în vechea Piață zisă acum a Muzeului, tocmai se deschisese un pub pentru nostalgici numit The Soviet, unde clientul putea să revadă secera și ciocanul comuniste sau steaua roșie sovietică într-o ambianță intimă. Pe când călcam prima dată aici mă gândeam la simbolurile orașului, fiind preocupat ce consideră reprezentativ clujenii pentru urbea de pe Someș? 

Clujul este în primul rând un oraș universitar, chiar dacă atât numărul, cât mai ales calitatea studenților e în scădere. Cifra studenților revine undeva la normal: epoca în care făceai orice școală ca să nu stai un an de zile în armată a apus de mai bine de un sfert de secol, iar pentru părinți este tot mai greu să-și țină copiii acasă. Nu mai este nici orașul medicilor, deși Universitatea de medicină și farmacie de aici continuă să fie la fel de bine cotată. Însă, din cauza scandalurilor apărute în clinicile private deschise după Revoluție, renumele medicilor s-a mai estompat.

Văzuți ca personaje aparte ale Epocii de aur, medicii erau scoși din tiparul claselor sociale. Nu se știa când puteai avea nevoie de ei, așa că atât activiștii de partid cât și milițienii îi tratau cu respect, lăsându-i să-și vadă de treabă și să acumuleze averi. În ultima perioadă însă, medicina e asaltată de vindecători cu tratamentele lor miraculoase, după care orice suferință își are leacul. De la o simplă durere de cap (ce poate avea multiple semnificații) până la cancer cu metastaze, totul se poate trata cu extracte din plante, tincturi, clisme cu cafea sau cure cu apă distilată.

Trebuia doar să crezi în puterea lor vindecătoare. Un astfel de medic promotor al soluțiilor alternative era Crina Vereș. Pe ecranul TV-ului pornit pe un post local, tocmai vorbea despre autovindecare: Această putere se află în fiecare dintre noi, indiferent de pregătire sau de capacitatea de asimilare a mai multor cunoștințe pe parcursul vieții. Totul este, de fapt, o trăire, susținea doctorița invitată într-o emisiune.

Deși erau orele amiezii, localul „The Soviet” avea clienți destui.  Băuturile erau pe categorii – capitaliștii beau whisky, iar berile făceau parte din categoria spionilor. Lumpen-proletariatul avea acces la coctailuri cu denumiri familiare: alături de Securistu (Grandpa’s Cake), Europa Liberă(Blueberry Highlife), 3 Milițiști (Jager 3) sau Moskvich, îi puteai regăsi pe tovarășul Nicolale Ceaușescu cu „sinistra” lui soție, Elena. Posterele de pe pereți aveau texte scrise cu însemne chirilice.

Altele erau replici ale panourilor de avertizare din fabrici și uzine: „Nu lucrați fără cască de protectie”. Un singur desen de pe bolta de trecere între încăperi avea mesaj în engleză: I hear voices in my head, but they speak russian. Mai departe, câteva aparate foto vechi, un telefon cu disc, role de film și o mașină de scris veneau să completeze atmosfera Epocii dinainte de dominația de tehnologie. Localul era plăcut, iar prețurile accesibile.

Mi-a atras atenția fotografia alb/negru a unui bărbat ce semăna cu Maurice Chevalier. Numele trecut acolo era însă unul românesc: Romulus Vereș – Ciocănarul. Unde mai auzisem de el? La TV, prezentatoarea tocmai își încheia emisiunea despre autovindecare, mulțumind invitatei, terapeutul Crina Vereș. Era doar o coincidență de nume sau ceva mai mult?

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment