Advertisements

Plic fără timbru       

„Draga mea Tasi,

Îţi scriu  în primul rând ca să îţi explic de ce am plecat. Trebuia să plec, crede-mă, dar plecarea mea nu a fost premeditată, nu mă gândesc de luni de zile cum să să fug şi abia acum mi-am găsit curajul să o fac. Pur şi simplu n-am putut dormi azi noapte şi pe la ora două am ieşit să mă plimb. Am mers pe jos cel puţin o oră, cam atât faci de la casa noastră până la gară. Când am intrat,  în  clădirea  gării era deschis un singur ghişeu, special  pentru  mine, zic eu, aşa că  m-am simţit obligat  să îmi iau bilet la trenul ce sosea în cinci minute. Am înhăţat de pe sală o felicitare cu un plic verzui, o să ţi-o trimit cu scrisoarea dimineaţă, după ce ajung la un oficiu poştal să iau un timbru. Felicitarea e cu ursuleţi de pluş şi „ Te iubesc!”, ştiu că o să îţi pară desuetă, dar nu aveam decăt varianta aceasta sau una cu „ Felicitări cu ocazia pensionării!”. Probabil  restul  urărilor  sunt folosite mai des, cu siguranţă felicitările cu „La mulţi ani!”  se epuizează primele, e o urare abuzată de-a dreptul, prea mult folosită  la orice aniversare sau petrecere. Îţi aminteşti  de bunica  Raveca, când a implinit nouăzeci de ani, cum îi corecta pe cei care îi urau „ La mulţi ani” spunându-le „ nu mulţi , maică, la anii mei, puţini dar buni”? În fine, îţi trimit felicitarea cu ursuleţi de pluş, poate îţi amintesc de perioada când,  liceeni fiind, îţi trimiteam mesaje cu inimioare şi amoraşi. Ştiu că eram penibil, dar mi-era dor de tine pur şi simplu şi sunt convins că tu zâmbeai când le primeai nu doar fiindcă mă considerai un caraghios .

Te las din nou să ai grijă de copii, nu ştiu pentru cît timp. Sunt mari acum, aproape adulţi, dar de părinţi ai nevoie toată viaţa. E un pic nedrept faţă de tine, oricum i-ai crescut mai mult singură. Când am pornit afacerea noastră, o consider a noastră fiindcă, dacă tu nu te-ai fi ocupat de casă şi copii eu n-aş fi putut să mă implic atât de mult în materializarea acestui vis al meu, eram un  tânăr entuziast,   dornic  să ajung  stăpân pe timpul şi viaţa mea. Nu gândul la îmbogăţire a fost motorul ce m-a împins înainte, banii  au venit pe parcurs şi-mi place să cred că nu ne-au schimbat prea mult, voiam doar ca ideea mea să prindă şi eu să nu mai muncesc până la ore târzii. Ideea mea a prins, dar eu am început să muncesc până la ore şi mai târzii, minţindu-mă de  fiecare dată că e doar  temporar, până se porneşe, apoi până ne mai extindem, la urmă să nu pierdem ce am construit cu atâta trudă. Nu ştiu, iubita mea, când au spus copii primul cuvinţel. N-am văzut primii paşi, nici prima căzătură. Ştiu doar prima zi de şcoală, din clasa întâi până într-a opta,  şi serbările de la sfârşitul  anului şcolar. Şi îmi mai amintesc majoratele, petrecerile la care am fost prezent, sper nu doar ca să plătesc nota, şi mai ales momentul acela când realizezi că puiul tău e mare şi rolul tău în viaţa lui nu mai e unul principal, devii doar un personaj secundar care, la un moment dat, va dispărea cu totul din filmul lui. Avem copii reuşiţi, draga mea Tasi, sunt mândru de ce am realizat în viaţă, dar cel mai împlinit mă simt când mă gândesc la ei.

Nu mă mai regăsesc, iubita mea Nastasia, nu mă mai regăsesc în ceea ce fac zi de zi. Am oameni buni, dacă mâine dispar, afacerea merge în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Aşa am vrut, asta mi-am dorit  şi am primit ce am vrut. Acum mă simt inutil, nu mai au nevoie de mine, şi de fapt, nici nu îmi mai doresc să fiu omul esenţial  la serviciu. Aş vrea să stau mai mult cu tine, să recuperez timpul pierdut. Nu ştiu însă dacă tu mă m-ai vrei, nu ştiu dacă ai putut să ierţi, am fost suficient de nesimţit în iubirea mea egoistă încât să nu mă ascund  nici măcar de cunoscuţii noştri. N-aveai cum să nu afli de Cristina, de atâtea ori am vrut să-ţi spun chiar eu.  Meritai o explicaţie, aveai tot dreptul să ştii că nu e vina ta, că pur şi simplu m-am îndrăgostit. Nu vreau să spun că nu te mai iubeam, încă te iubesc şi acum. Doar că iubirea noastră e molcomă, călduţă, un jar ce nu se stinge, dar nici vâlvatăi nu mai ridică. Tu eşti liniştea mea, eşti  aceea care, atunci când ceva doare atât de tare încât simţi că explodezi, iar lacrimile refuză să curgă  şi să spele senzaţia proastă, poţi plânge în locul meu. Nu vreau să crezi că te-am trădat fiindcă anii au trecut şi mi-am dorit să fiu iar tânăr, relaţia mea cu Cristina nu a avut nici o legătură cu focul ce a ars între noi doi. Am vrut doar să iubesc real, intens, cum poate nu am avut timp să te iubesc pe tine. N-am să ştiu niciodată dacă teama de penibilul discuţiei despre amanta apărută în viaţa noastră sau înţelepciunea  maturităţii  unei  femei care aşteaptă să treacă furtuna ce s-a abătut peste familia ei te-au oprit pe tine să mă provoci la o discuţie sinceră. Într-o zi Cristina nu m-a mai iubit. Ar trebui să mint că te-am ales pe tine, ar fi frumos să-ţi spun că mi-am dat seama care din voi e iubirea mea adevărată. Nu cred să existe doar o mare iubire în viaţă, poate există  femei care iubesc un singur bărbat în toată existenţa lor, dar un bărbat trebuie să încerce şi o altă variantă, măcar din curiozitate, cum spune bunul meu prieten Octavian.  Octavian e un ipocrit, el nu şi-a înşelat soţia niciodată. Înainte să se însoare a fost un aventurier, umbla şi cu trei femei  în acelaşi timp. Şi culmea, niciodată nu l-a prins niciuna. Trebuie să fi  un anumit tip de om ca să îţi iasă aşa ceva, sau trebuie să umbli cu un anumit gen de femeie. Dar vezi tu, draga mea Tasi, Octavian şi-a trăit nebunia la tinereţe, iar când s-a hotărât să se aşeze a terminat cu orice altă femeie, convins că  le-a încercat cam pe toate şi nu mai are curiozităţi.

Vreau să par sincer, încă-mi doresc să te impresionez, de asta l-am adus pe Octavian în discuţie, să vezi  că eu nu sunt ca el. Şi eu sunt ipocrit, nici un bărbat nu-i  sincer pe de-a-ntregul. Dacă m-ai întreba ceva, orice, chiar de Cristina, nu aş putea să te mint. Doar că am şi eu doza mea de nesinceritate, mint uneori  prin omisiune, sau deformez un pic proporţiile să pară realitatea altfel. Îţi aminteşti perioada când mergeam la înot? Au fost câţiva ani când, de primavara până toamna, mergeam să înot la piscină. Stăteam zilnic două, trei ore, făceam câteva ture de bazin şi, între ele, o mică pauză în care citeam dintr-o carte. Toamna renunţam, nu-mi plăcea în bazinul acoperit fiindcă avea patru metri adâncime şi, la peste trei  metri mi-era frică să nu mă înec. Cel puţin aşa explicam, cui  întreba, absenţa mea de la bazin în sezonul rece, perfect conştient că dacă era să mă înec puteam foarte bine să o fac şi în doi metri adâncime, cât avea piscina exterioară . În fine, adevărul  e că sunt un înotător jalnic. Incursiunea mea la bazin consta în trei ture obosite, urmate de o oră pe şezlong cu cartea în mână.  Făceam trei ture de bazin în douăzeci de minute, dar apoi citeam cincizeci de pagini într-o oră. În trei zile terminam o carte, recordul personal e de trei volume pe săptămână. Oi fi eu un slab înotător, dar la lectură nu mă lua niciunul de pe plajă. Erau orele mele de relaxare, după ce-mi trecea ora de citit mai făceam două ture de bazin şi un duş scurt, să nu pierd vremea inutil. Trebuia însă să mă prezint  uşor umed şi cu miros de clor când ajungeam acasă, să nu mă suspecteze nimeni că aş fi altceva decât un domn care ţine la forma lui fizică. Ştiu că nu-ţi place să-l aduc iar în discuţie, dar Octavian când s-a mutat în casă nouă, şi-a alocat un perete întreg în living pentru bibliotecă. Care bibliotecă a fost umplută de sus până jos cu colecţii de cărţi, comandate pe site-uri specializate şi ulterior  aranjate după mărime şi culoare, să dea bine când are musafiri simandicoşi. Bineînţeles că n-a citit niciuna, el e un tip ocupat, dar conştient că imaginea de bărbat inteligent trebuie susţinută măcar de câteva etajere cu cărţi. Cred că în viaţă o femeie are de ales ce tip de ipocrit preferă, modelul meu sau al lui Octavian. Sper că nu ai regrete în privinţa alegerii tale, îmi place să cred că, dacă ar trebui să te decizi din nou, tot cu mine ai vrea să rămâi.

Sunt crud şi egoist, n-ar trebui să îţi trimit scrisoarea asta. De fapt, e genul de scrisoare pe care ţi-o scrii ţie însăţi şi la sfârşit decizi dacă o păstrezi sau o expediezi. Mă  voi gândi când termin, mai am doar câteva rânduri să-ţi scriu.

Am pierdut o cruce pe drum, draga mea Tasi, am pierdut-o şi mi-e greu s-o regăsesc. Eram un  om credincios, nu eram prezent în genunchi  la fiecare slujbă din biserică, dar credeam şi mă rugam când aveam ocazia. Mai ştii primul nostru concediu, săptămâna aceea după nuntă în care am vizitat mănăstirile din Moldova? Doar noi doi şi o  maşinuţă  veche pe care ne-a împrumutat-o tatăl tău, nici măcar o maşină nu aveam. De atunci am fost în vacanţe exotice şi am văzut locuri uimitoare, dar mie, săptâmâna aceea, când umblai în fustă lungă şi cu capul acoperit să poţi intra în mănăstiri, mi-a fost cea mai dragă vacanţă.  Cu timpul însă imaginea noastră la poarta unei mănăstiri s-a estompat, ca şi credinţa mea în preoţi adevăraţi. E lung drumul de la monahii văzuţi atunci la părintele Vasile în parohia căruia vieţuim noi. Îşi aminteşti ce tare s-a mâniat  la   nunta fiicei noastre fiindcă i-am dat doar două sute de lei? Meschin mi-a spus că sunt, la banii mei… Oare cât ar fi trebuit să mai dau ca să fiu vrednic de respectul lui?  Ştiu, credinţa nu ţine de ce spune un preot, trebuie să vină dinlăuntrul tău, dar un bun om al bisericii te poate întoarce de pe  drum dacă mergi în direcţia greşită.

Iubita mea Nastasia, închei fiindcă trebuie să cobor. N-aveam mulţi bani în jachetă, mi-am luat bilet doar până unde mi-au ajuns. Nu pot să-ţi scriu numele gării unde cobor, am vrut doar să-ţi spun să fii liniştită, să nu crezi că mi s-a întâmplat ceva rău. Cel puţin în noaptea asta sunt bine, vreau doar să fiu singur o vreme. Trebuie să regăsesc forţa de a începe ceva nou şi încă nu ştiu ce vreau să încep. Când aflu mă întorc.

Te sărut!”

Şefu împături scrisoarea şi o strecură în plicul verzui, lângă felicitarea cu ursuleţi, apoi ascunse plicul în buzunarul interior al jachetei ce-i slujea de pernă. Întinse pătura pe iarbă şi se aşeză pe  spate, cu ochii la cerul înstelat. Îi plăcea să doarmă pe iarbă, îi amintea de copilăria petrecută la ţară şi de dormitul  în fân. Probabil de aceea  nu ceruse nici o bancă când a venit prima oară în parc, era  cald şi se putea dormi  destul  de  bine şi pe iarbă. În prima toamnă  descoperise  pivniţa vechiului conac, avea o uşă în spate  pe unde  puteai  întra să te adăposteşti  de vânt şi frig. La prima ploaie de toamnă i-au bătut la uşă câţiva dintre cei care dormeau pe bănci. După  ce s-a încălzit un pic în pivniţă, un musafir  a decretat că au nevoie de un om deştept care să îi organizeze, fiindcă până  la sosirea lui în parc toţi alergau ca potârnichile să îşi găsească adăpost de ploaie, deşi pivniţa era acolo, nici lacăt la uşă nu avea…

Simţea pleoapele coborând  greoi peste ochii întredeschişi. Trase plapuma roasă peste umeri, în timp ce se întorcea pe-o parte să prindă coada unui gând.

„ Prostuţ eram… Să nu-mi las bani  măcar de timbru! Ar trebui să-i  trimit plicul într-o zi, măcar felicitarea  cu ursuleţi să o primească.  Nu scriu nimic, trec doar adresa ei pe plic şi o trimit aşa, să ştie că o iubeşte cineva”.

Proză scurtă din volumul „Stația Parcul Central”, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment