Advertisements

Pisici motani


     — N-am chef de un discurs prea lung, l-am avertizat.

      Mustăci, dând alt sens cuvintelor mele.

      — Acuma boss, nu e ca și cum n-ar fi nimic de spus!

      — De spus ar fi multe, numai cu tine nu știu de unde să-ncep, se codi el. — Am sperat mereu că noi doi am putea avea un dialog personal, dincolo de problemele de la serviciu și din familie…

       — Eu nu m-am gândit niciodată la una ca asta…

       — Știu, tocmai de-asta încerc să nu mă precipit. Știi și tu care-i situația în orașul ăsta mic, unde toată lumea știe pe toată lumea și bârfele circulă mai rapid decât un anunț oficial.  Ce făceai acolo jos,la apă? 

      — Îmi place să ascult cum curge, mă duce undeva.

      — Te golește de gânduri sau te face să visezi? Mie îmi place mai nou să înot dimineața. Mă simt mai ușor cu câteva kilograme după fiecare lungime de bazin…

      — Nu, n-am eu atâta timp… Apa îmi amintește de trecut. Suntem atenți la momente și ratăm semnificația lor, de care ne dăm seama abia după ce trec.

      — Și ce dacă, Ana? N-ai senzația că ai trăit deja, până la vârsta asta, tot ce puteai trăi, și ai făcut tot ce era de făcut?

      — Poate ai tu senzația asta, șefu`…

      — Hai, mai lasă-mă cu șefu`. Spune-mi Gheorghe, sau Ghiță, ca toată lumea, ne știm de atâta vreme!

      — Gheorghe? Nu cred, poate Jorj, i-am tras eu cu ochiul.

      — Azi ești în ziua liberă, așa că poți să faci ce vrei și să-mi zici cum vrei. Da` tot nu mi-ai răspuns.

      — De ce mă inspiră? N-am senzația ta că gata, le-am făcut pe toate! Mie mi-or fi mai rămas multe de făcut, Îmi amintesc că eram parte din tot, și nu vreau să uit…

      — Nici eu nu vreau să uit. Da` știu că tot ce urmează i-o mică parte din ce-a fost, din marele tot, cum spui nu.

          Nu eram o mâță precum colegele mele de birou, dar tot nu mă puteam abține să nu-mi văd șeful ca pe-un motan. Jorj motanul, îi ziceam în gând. După discuția din mașină, am mers la un local retras, pe malul apei. Nu era nimeni acolo, și cu toate astea pentru noi s-a găsit un separeu unde să ne putem bea cafeaua liniștiți, fără să riscăm priviri indiscrete. Nu ne‑am atins nici măcar mâinile, deși eram aproape, mai aproape decât trebuia să stea o mică referentă de primarul micului oraș.

      — N-ai mai fost pe-aici? se amuza el, urmărindu-mă cum mă foiesc neliniștită.

      — Uiți că-mi beau cafeaua la birou, Jorj? După ce i-o fac pe-a șefului, l-am tachinat. — Care, mă rog, nu știu unde-și bea cafelele când ajunge târziu la serviciu, dar…

      În timp ce el se amuza cum ardeam etapa intimității, iar eu îl lăsam să savureze vorbe cu subînțeles, pe care știam să le întăresc din priviri, mă foiam în continuare. Restaurantul ăla sordid, Hanul cu berze sau cum îi zicea mă lăsa rece. În timp ce Jorj își lua doza de cafea care-i ascuțea, probabil, simțurile,ca-n fiecare dimineață, eu sorbeam din paharul cu apă, mirându-mă ce bună e. Mă îmbăt cu apă rece? mă-ntrebam, bucurându-mă de ziua liberă, știind că e mai mult de atât.

      Mă simțeam liberă cu adevărat, trăiam totul cu intensitatea celui care se știe din nou în joc, iar jocul are o miză. Nu era doar sexualitatea mea flotantă subiectul schimbării. Nici nu venise vorba de așa ceva, deși un instinct ascuns îmi spunea că aici era miza jocului, că fiecare din noi, pisici motani, ne jucam una cu celălalt de-a pisica și șoarecele. Scriu toate astea pentru că urăsc să uit cine sunt, de unde am venit și ce-am făcut. nu pentru că m-aș mândri cu asta.

      Poate, doar puțin, ca să mă justific mie însămi, când stau în casă și nu pot ieși pe malul apei, pentru că sunt cartiere în care stai, chiar în orașele mari, mai izolat ca-ntr-unul mic, iar ca s-ajungi pe Centru presupune o desfășurare de forțe de care nu-s întotdeauna în stare.

– continuă aici –

* fragment din ORASUL imPOSIBIL, roman în curs de apariție. © foto: Crina Prida

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment