Advertisements

Creanga prin Creangă

Sătul de clișeele despre „oralitatea lui Creangă”, profesorul, traducătorul și prozatorul ieșean Radu Părpăuță, redactor-șef al revistei „Timpul” scrie volumul Creanga despre Creangă.

Neștiind unde-l găsesc în Cluj, am avut neobrăzarea să-l întreb – iar dumnealui, amabilitatea să mi-l trimită. Dedicația fiind pe unul singur din cele două prenume ale mele (cel furat de la tata), i-am trimis cartea lui pentru recenzie, dar nu m-am putut abține să n-o răsfoiesc, mai ales că, vorba autorului, atunci…

…când este vorba să scrii prostii, ar fi cu adevărat prea ușor să faci o carte groasă.

Prea-subțirea carte a lui Radu Părpăuță (pentru că nici nu scrie prostii, nici clișee nu repetă) amintește în debut Despre deliciile materiei: „ea, sfânta materie a lumii, este tovarășa de zi cu zi a omului”.

Acum pare că suntem departe de această explozie de bucurie a omului primar, care vrea să înglobeze lumea în sine, pipăind-o și strigând arghezian: „Este!”.

Omul nostru modern nu mai are prospețimea începuturilor. Bucuria aflării materialității este mult scăzută în noi. Există la Creangă o euforie a înșiruirii obiectelor și acțiunilor legate de ocupații, meșteșuguri și obiceiuri, o fervoare a stăpânirii naturii, manifestată prin etalarea acestor liste de obiecte și acțiuni. Obiectele lumii înconjurătoare sunt resimțite aproape tactil, ca în tablourile olandezilor și germanilor de la sfârșitul Evului Mediu…

(…iar) enumerările care țin de descrieri denotă plăcerea primitivului de a stăpâni nemijlocit lumea materială prin cunoaștere în scopul utilizării – conchide autorul. Dar să mai vedem și alte enumerări, de altă natură:

Pe de altă parte, prin enumerări omul arhaic, ca și cel crengian, are sentimentul punerii stăpânirii pe lume. Ia lumea în posesie prin muncă(…)

Pentru Creangă (…), ca și pentru semănătorii de la bădica Traian, munca în colectiv (nu în colectivă!) stă sub semnul euforicului, al bucuriei. Actul muncii și hrana astfel obținută trebuie corelate cu foamea și moartea, stăvilesc frica de foame, de propria extincție organică.

De aici această ardoare exuberantă a muncii, neastâmpărul și frenezia mișcării. Materia asupra căreia se aplică munca este „contemplată” cu vădită satisfacție… Ardoarea muncii, dublată de un regal al senzorialului, constituie elementele de bază ale, probabil, celei mai frumoase descrieri-enumerare din opera lui Creangă:

Harap-Alb (…), luându-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pământ, cu gura-n sus, și apoi el se dă într-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună ciotcă în pălărie. Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta și în stânga și nu se lasă până ce găsește-un buștihan putregăios, îl scobește cu ce poate și-i face urdiniș; după aceea așază niște țepuși într-însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătușnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala sântă-Măriei și cu alte buruiene mirositoare și prielnice albinelor și apoi, luându-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos, îi pune deasupra niște captălani, ca să nu răzbată soarele și ploaia înlăuntru, și apoi, lăsându-l acolo pe câmp, între flori, își caută de drum.

– continuarea recenziei, prof. Oliviu Iacob, aici

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment