Advertisements

Cartea-obiect și cartea-jurnal

Am publicat la sfârșitul anului topuri de filme, cărți și teatru, în ideea că nu știi de unde sare iepurele cu o recomandare de care, altfel, poate că nici n-ai fi auzit, și m-am uitat și pe topurile altora – în aceeași idee. M-a surprins o statistică a cuiva care-și făcea bilanțul anual, totalizând 80 de cărți și 100 de filme. Pare foarte mult, dacă stai să socotești timpul necesar, sau puțin – dacă mă gândesc că am prieteni care văd mai multe filme pe an – fără însă a le și recenza, ca respectivul.

Asta a generat un șir de întrebări la care caut să răspund, cu ajutorul cititorilor: a devenit și cartea (de film știam de multă vreme) un obiect de consum? Și dacă da, de când, cum și de ce s-a-ntâmplat asta?

Odinioară obiect secund de mobilier (după saltea), nelipsit din cea mai simplă casă, ori primul companion al singurătății, cartea rămâne încă cel mai ieftin mijloc de (auto)educație cunoscut. Au apărut tot mai multe cursuri (inclusiv de scriere „creativă”) care au și acestea la bază un plan de lecție/curs, adică la urma-urmei tot o carte. Dar cum avem tot mai puțin timp și mai puțină disciplină, iar la sfârșitul cursului primim un „certificat” de atestare a cunoștințelor dobândite – uneori chiar și în lipsa unui test – pentru simpla participare, preferăm un curs, auto-educării.

Cărțile de succes au fost întotdeauna și obiecte potrivite pentru un cadou. Fie că vorbim de literatura polițistă ori despre romanele de dragoste, a dărui o carte este un gest bine primit – mai ales când dovedește cunoașterea preferințelor celui care ne-a invitat? Cum au ajuns însă majoritatea cărților, simple obiecte? Asta probabil și datorită prețului, pentru că se știe că acordăm unui lucru exact valoarea pe care o plătim pentru el. Ori în cazul în care intrăm într-o librărie și căutăm o carte ieftină, vom ieși de acolo cu o achiziție „ieftină”. Totuși, în cazul unei cărți-cadou, contează și ce scriem pe prima ei pagină…

Cărțile-obiect sunt acele cărți considerate obiecte de consum: aici intră și romanele polițiste ori de dragoste amintite anterior, cât și cărțile pe subiecte la modă (de exemplu, o carte DUPĂ cel mai recent film de succes, în cazul în care scenariul nu s-a bazat pe o operă literară). Mai există și cărți-subiect în care autorul își scrie „povestea vieții”. Ajungem aici și la bloguri: inițial o formă electronică, modernă, de jurnal – blogul ajunge să înlocuiască nu doar obiectul în sine (elegantul și secretul jurnal personal) ci și obiceiul în sine. Nu mai scriem pe hârtie, ci o facem direct pe calculator, ca să nu mai transcriem.

Și nici nu o mai facem doar pentru noi (deși este ușor de setat un jurnal privat) ci lăsăm rândurile noastre disponibile pentru toată lumea – poate devenim celebri 🙂 nu râdeți, au mai fost cazuri. Îmi permit să dau un citat, spre exemplificare:

Acesta este un loc mai mult decât un blog. Locul unde eu mă despieliţez, mă descarnez, mă jupoi, mă desfac bucăţi şi mă dau. Clickul pe care îl daţi e fierastrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Mulţumesc…

Bine aţi venit în locul meu, sufletul meu, limfa mea, durerea mea, umorul meu, flagelarea mea. Poftiţi şi gustaţi, cum vi se pare limba mea? Amară, spuneţi? Ah,  putin cam iute, poate? Dar vă rog, degustaţi şi cristalinul, nu e aşa că e uşor sărat? Bună ziua, aşadar…

Ați ghicit, este vorba de Petronela Rotar, care se declară doar o pizdă lirică: „mi s-a spus că sunt narcisistă, dar eu mă cred auto-ironică doar.  Înainte să mă îndrăgostesc, pasămite, precum Narcis, de propria-mi reflexie, eram complexată şi nesigură”. Fără să fiu un fan, trebuie să recunosc că mi-a plăcut blogul Petronelei. Intru și acum uneori să mai văd cum a evoluat, ce mai scrie. Pentru că deși se scrie tot mai mult, am senzația că reușim comunicăm tot mai puțin, să ajungem la lucrurile importante.

Ipocrizia socială s-a perfecționat: spunem aproape tot și cu tot mai multă sinceritate, mai nimic. Și nu zicem mai nimic despre ceea ce contează. De aici nevoia de a frunzări blogurile și a ne conecta la sinceritățile (și da, naivitățile) altora. Ca și importanța memorialisticii, ori a filmelor inspirate din situații/întâmplări reale.

– continuă aici

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment