Advertisements

O zi liberă

A trebuit să aștept a doua zi dimineața, înainte să se crape de ziuă, când doar lămpile orașului sclipeau gălbui în felinare, ca să ies din patul cald și din visele confuze ale nopții și să mă proptesc în geamul bucătăriei. Nu se vedea țipenie de om, ora gemea de singurătate, și m-am întrebat atunci ce primisem cu adevărat de la viață, din câte așteptări aveam. Ce s-a ales din așteptările fetei care se visa întâi balerină, apoi scriitoare și, chiar ieri, măcar o jurnalistă incisivă?

O mașină porni, stricând momentul în care puteam contempla ceva, înainte să se întâmple. Eu n-o aveam nici măcar pe asta, o mașină care să spargă liniștea cuiva. Depindeam de soț ca să ajung la serviciu ca o doamnă, să nu trebuiască să mă amestec cu ceilalți, într-un autobuz. Dar asta nu puteam să admit la orice oră, că trăiam un soi de sărăcie de lux. Și cel mai rău, aveam senzația că nu exista nicio șansă de evadare de aici. Îmi iubeam soțul ca pe un frate. Dormeam împreună, trăiam în brațele lui, în mirosul și căldura lui, dar pasiunea zburase dintre noi. Nu știam unde și nici nu mai conta.

Conta ce putea să se-ntâmple azi, ce mă temeam că s-ar putea întâmpla, așa că m-am decis să fac ceva ce nu mai făcusem demult, din liceu: să-mi iau o zi liberă, să chiulesc! L-am rugat pe al meu să oprească mașina pe pod, fiindcă vreau să fac pe jos câțiva pași. M-a privit uimit, dar nu m-a întrebat de ce. Poate că nimic din toate cele care au urmat nu s-ar fi-ntâmplat dacă el m-ar fi simțit, așa cum îmi citea gândurile altădată, și m-ar fi provocat la o discuție. Dar el se grăbea. M-am dat jos în timp ce mă privea ușor mirat, însă n-a zis nimic. Iar eu am coborât pe malul apei și m-am lăsat prinsă de cursul ei, ca să-mi golesc gândurile. După un timp, doar pașii mai îmi erau acolo.

Gândurile făcuseră picioare și zburdau prin adolescența mea, scursă pe malul aceluiași râu. Mă întrebam dacă-mi doresc într-adevăr să pun povestea cu scrisul înaintea celorlalte, înaintea jobului. Dacă-mi doream sau nu (mai degrabă nu) mai mult de la job, și cât merita să-mi dau viața peste cap pentru toate astea. În acel moment îmi sună telefonul. Era el. Șeful meu, nu soțul meu, care ar fi trebuit să fie primul îngrijorat, să mă sune să afle dac-am ajuns cu bine. În schimb, șeful meu mă suna să mă întrebe dacă sunt ok, din moment ce n-am ajuns la serviciu. I-am spus că simțeam nevoia unei zile libere, și a tăcut. Apoi mi-a spus că și el. Nu știam dacă să-i râd în nas (vai, ce coincidență!) sau să-i închid telefonul.

Niciodată n-am știut cum să procedez în anumite situații, spontaneitatea era ceva ce-mi lipsea iar alții, asemenea lui, profitau. M-a făcut să recunosc întâi că n-aveam niciun plan, apoi mi-a zis ce-ar trebui să facem. El și cu mine, care dintr-o dată, eram prinsă în pânza lui de păianjen. Mi se părea inofensiv, aveam tot controlul, dar eram în același timp plină de curiozitate. O curiozitate bolnavă: ce-i putea spune el uneia ca mine și ce-i putea face, la urma urmei? Aveam ocazia să mă joc cu el precum pisica, iar el, ca un motan mustăcios ce era, putea să-ncerce același joc, crezându-mă un șoricel inofensiv. Chit că n-avea nicio șansă.

* fragment din ORASUL imPOSIBIL, roman în curs de apariție. © foto: Crina Prida

– continuă aici

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment