Advertisements

Moartea modernă

De cele mai multe ori, moartea se povestește… fără a se povesti. Întrebat despre moarte, omul „uită” repede întrebarea şi sfârşeşte prin a spune povestea vieţii sale. Pentru că decorul morţii este viaţa, iar „efectul epic” se ascunde adesea în ”hărmălaia” cotidiană. În modernitate, moartea nu poate fi surprinsă decât la răscrucea dintre general și particular. 

„Moartea modernă, între poetică și tanatologie” – cu subtitlul Repere suedeze, accente românești, este a doua carte a Adelei Toplean, după „Pragul și neantul” apărută în 2006 la Polirom. Subtitlul se explică printr-o bursă doctorală oferită în cadrul Departamentului de Studii Religioase al Universității Lund de către Institutul Suedez, urmat de un fellowship oferit de  New Europe College.

Volumul are la bază teza de licență a asistentei univ. dr. la Facultatea de Litere a Universității din București, publicată în 2005. Ipoteza de plecare constă în faptul că raportarea la moarte nu poate fi fundamental diferită în două țări în care aportul simbolic dominant este cel al unor religii majoritare (de pildă, ortodoxie și luteranism), indiferent de gradul de secularizare.

Cred că atât în România cât și aiurea, moartea nu mai poate fi surprinsă decât acolo unde experienţele private ale sacrului, suferinţei, îmbătrânirii şi finitudinii fuzionează, contrazic, determină sau se lasă determinate de instanţele de control, de instituțiile şi, în general, de încadrarea oficială (adică ne-opțională) a retoricii morții cu care operează o anumită societate la un moment dat.

În ceea ce mă privește, disconfortul de a scrie despre moarte s-a transformat, treptat, într-o experiență personală esențialmente anxiogenă. Uneori, aflându-mă în toiul redactării vreunui studiu, mă încearcă un sentiment de inadecvare. Ceea ce scriu îmi pare, dintr-o dată, ridicol. Faptul că scriu, totuși, în continuare, conduce – lamentabil și inevitabil – la un copleșitor sentiment de impostură: din ce mă bizui mai mult pe cele scrise, din ce legătura dintre cele scrise și subiectul meu devine mai discutabilă.

Moartea nu a fost niciodată un subiect de cercetare salvator: pe interesat îl constrânge, pe dezinteresat îl scandalizează, iar pe înțelept îl nedumerește și-l exasperează. Prin natura disciplinelor pe care le rulează, Death Studies nu invită la sens, nu deschide perspective, nu salvează, nu sedează, nu educă, nu integrează, nu evaluează, nu restaurează, rezolvă doar stringente „probleme sociale”.

Volumul prezentat cuprinde patru părți în care sunt abordate atât subiecte generale precum teoriile morții, practica morții, dar și teme specifice ale subiectului cercetat, precum antecamera morții și căile și firele morții. Din prefața profesorului Vintilă Mihăilescu, am reținut acest pasaj:

Studiul Adelei Toplean este, de departe, cred, cea mai bună lucrare despre moarte scrisă în literatura de specialitate din România. Nu este o cercetare de antropologie în sensul disciplinar (şi instituţional) restrâns al termenului, ci o meditaţie profundă şi sistematică între „tanatologie şi poetică”, mişcându-se de asemenea, cu eleganţă, între filosofie şi „intermezzo-uri cu cifre” şi trecând prin tot ceea ce a considerat semnificativ din psihologie, sociologie sau etnologie/antropologie.

Recanonizarea morții este abordată prin intermediul unor concepte precum economia existențială (retrospectivă) a morții și economia spirituală (prospectivă) a morții, problema deschiderii/ închiderii prin moarte, inserții fenomenologice și corecții sociologice referitoare la simțul morții proprii și a celuilalt, perspectiva personală a finitudinii ca garanție a unei depășiri dramatice a sociologiei morții, privatizarea religiei și privatizarea morții, și sacralitatea întâlnirii cu Celălalt.

Informațiile despre moarte se înmulțesc exponențial: ies reviste, ies cărți, se scrie enorm. Ce-i drept, se și moare enorm. Azi, moartea este socială sau nu este deloc. 

Adevărul slab al sociologiei câștigă în defavoarea adevărului tare al morţii.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment