Advertisements

Micul oraș – partea a II-a

      *continuare de aici

      Am tăcut. Tăcu și el, apoi mai luă o gură din paharul cu vin Bio.

      — E singura clasă, continuă, care n-a avut de suferit fizic în comunism, a avut de fapt numai avantaje. Jumătate din ţară s-a construit pentru ea. În închisori au intrat aristocraţia, marea burghezie, ţărănimea şi mica burghezie urbană, adică toţi acei care aveau un cod oarecare – social, etic, blabla. Mahalaua e pătura socială fără cod, zona de interstiţiu a aluviunilor. Naivii dau ochii peste cap auzind cuvântul „mahala” – văd în el acel hibrid cultural nostalgic între metoh, personajele celor doi Caragiale şi balada lui Paleologu despre cutume în Bucureştiul prăfos al cârciumilor vesele; dar aceea era mahalaua pre-comunistă a negustorilor, a unei cu totul alte lumi…. jalnică şi meschină ea însăşi, într-un alt registru.

      — „Mahala” sună pitoresc azi. Și da, etosul lumpen-mahalalei e simplu: viaţa e un bazar unde totul se negociază, iar normele sale sunt pură bășcălie. Doar pentru fraieri!

      — Exact. Ai observat că fiecare ins de pe scena de azi are un părinte sau un bunic la mahala, aşa cum înainte aveam fiecare un bunic la ţară? Să te smulgi din şapa asta de beton e dificil, pare un efort supraomenesc de dresaj cultural, susţinut de o chinuitoare şi absurdă voinţă de negare, pe parcursul unei vieţi. La trei decenii după comunism, mahalaua a ajuns acum atât de aproape de centru, încât ea este de fapt Centrul. Mahalaua e la putere, chiar dacă încă nu observăm asta în discursul majoritar. Însă puterea o are întreagă, şi domină. 

      Se opri. Bănuiam (speram!) că va mai spune ceva, dar își duse paharul la gură și-l bău până la fund, fără grabă, cu sete, ca omul care și-a dus treaba la bun sfârșit. Mă așteptam să ofteze adânc ori să se șteargă la gură cu dosul palmei, dar n-o făcu. Deși venea dintr-un oraș mic și locuia (ca și mine) la periferia marelui Oraș, Omega nu era om de mahala. Mă cercetă la fel de atent precum îl studiam eu și reluă discuția de unde o lăsase în suspans:

      — Mda, cam ăsta e adevarul. Aveai dreptate: la mize mici e mare plictiseală și ai nevoie de multa disciplină. Când jocurile le fac alții, ne rămân doar cele complicate – asta dacă nu ne mulțumim să stăm pe margine și să comentăm.

      — De asta m-ai chemat, să mă raliez „cauzei” tale?

      — Nu am probleme de genul ăsta – de recunoaștere – nici prozelitism nu fac. Te-am sunat pentru că nu am doi ani de pierdut cu scrisul unei cărți. Vreau să mă bucur de moment și s-o termin la timp. Mulți se apucă de scris inspirați de un autor genial, sau de o carte mare.

      Aici am tresărit, iar el se opri ca și cum și-ar fi dat seama de ceva care-i scăpase. Avea ochii pătrunzători amicul Omega, singura parte a feței care-mi plăcea. În rest, buzele prea cărnoase (cea de sus acoperită puțin de mustață) i se strâmbau într-un rictus de câte ori pronunța ceva cu prea multă convingere.

      — Mizele mici creează destine mici, iar mizele înalte creează perspective! am aruncat atunci un clișeu ca să schimb direcția conversației.

      — Așa o fi, cum zici, numai că în marele Oraș ocaziile cu miză mare sunt tot mai rare, am putea spune chiar excepționale. Așa că n-are rost să aplicăm strategii prea sofisticate; poate ți se pare stupid ce ți-am propus, dar asta e cea mai bună metodă pentru editarea romanului istoric despre micul nostru oraș: eu încerc să iau avânt, în vreme ce tu vii din urmă cu corectura. Ok?

      — Cum procedăm, concret?

      — La sfârșit de săptămână vii cu textul transcris, ca să pot rescrie. Și te plătesc atunci, ca la englezi, ce zici?

      — Deci n-o să fiu chiar zilier! 100 euro/săptămână?

      — 360 de lei + bonuri de masă! E oricum peste 1500 cât ai cerut tu. În condițiile în care salariul minim e 1450…

      — Doar atât? am încercat să-i ironizez puțin cărpănoșenia, oricum legendară printre cei cu care lucrase.

Omega mustăci doar, în timp ce își mai turna un pahar de vin. Nu mă mai amuza eticheta Bio, pentru că simțeam deja pe propriul buzunar cine o plătește.

      — Deci așa… Să mă consider angajat cu întâi Făurar?

      — Poți, îmi acordă Omega, generos, statutul de scrib al său.

– continuă aici –

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment