Advertisements

II. Micul oraș

*continuare de aici

Am plecat să mă-ntâlnesc cu el. Omega stătea în fostul cvartal maghiar, numit și Orașul de Sus, în vreme ce eu mă stabilisem într-un cartier din nord-vest, cu acces rapid la celelalte zone ale urbei prin transportul în comun. Din puținele detalii pe care mi le divulgase la telefon, am înțeles că scria la un roman istoric. De așteptat la vârsta lui, plus că tipul se credea un conservator.

Dar la ce bun o carte despre lumi dispărute, deja veche, chiar înainte să fie scrisă? De partea cealaltă, era ca și cum ai fi citit un text în latină – un gest anacronic, un act nostalgic și inutil, mă gândeam pe bus, găsindu-i scuze. Așa, și ce dacă? Într-o lume în care toți voiau să trăiască din dobânzi și chirii, intenția lui mi se părea… admirabilă, mai ales că mă ajuta să-mi plătesc chiria. Îndată ce-am ajuns, i-am și zis ce gândeam:

— Lovinescu spunea că asta e finalitatea societăților: cultura.

— Poate pe vremea lui. În capitalism, finalitatea sunt afacerile imobiliare. Aici se smântânește laptele și se adună banii, în construcții. Am un subiect vechi, aproape mitologic, cu conexiuni contemporane – îmi mărturisi el abrupt.

— Și eu cu ce te pot ajuta?

— N-am răbdare să scriu prea mult. Urmăresc firul poveștii, înregistrez, iar tu transcrii.

— Asta nu e doar tehnoredactare: e și culegere de text de pe dictafon, legate între ele pasaje, scoase legături verbale…

— Știu, timpul tău costă. Dar te plătesc.

— Ok, cam cât?

— Păi, cât ceri?

— Nu lucrez, deci nu pot face la preț de ciubuc. Am nevoie de cel puțin 1.500 lei pe lună.

— Aș prefera să plătesc la pagină sau la zi.

— Să-nțeleg din asta că pentru tine e ceva cu miză mică?

Mă privi ciudat, apoi căzu pe gânduri (și pe mine mă derutau întrebările aiurea). Am profitat de moment ca să admir peisajul de pe terasă, fiindcă acolo, potrivit agenților imobiliari, locuiau doar oamenii cu bani. Explicația lor era că afaceriștii se stabileau în Orașul de Sus pentru frumoasa panoramă asupra Metropolei. Mi-ar fi plăcut și mie o asemenea locație unde visam să scriu marele roman de care (credeam că) ducea Metropola lipsă, dar nu-mi permiteam deocamdată decât un colț îndepărtat al Orașului, unde se agăța harta și unde unul din puținii mei cunoscuți avea un apartament de închiriat.

Deasupra Orașului veghea Cetățuia, un fost punct militar de supraveghere, iar mai jos, pe lângă zidurile vechii Cetăți, ridicată în jurul unui lăcaș de cult, își construiseră soldații mai de seamă ai garnizoanei, stabiliți acolo pe timp de pace, câteva locuințe. Când acele primele forme de organizare teritorială precum Cetatea sau oraşul medieval ridicat în jurul Catedralei îţi ofereau cetăţenia, era un privilegiu, iar pentru protecţia oferită de ziduri și pentru solidaritatea sferei de limbă şi de interese, se cerea să plăteşti cu sânge. Viaţa ta era la dispoziţia teritoriului pe care-l ocupai, şi fiecare ins era deopotrivă un supus şi un soldat.

Mai recent, spre modernitate, ţările își amanetau fiii care, înrolați cu forţa în armate turcești sau crăiești, îşi lăsau – în generaţii succesive – oasele, în măceluri memorabile. Iar asta se întâmpla o dată la cincizeci de ani, cel puţin, ca un fel de îndatorire supremă, pentru simboluri obscure. Azi solidaritatea noastră nu se mai îndreaptă spre un teritoriu anume. Simţim că asemenea lucruri nu mai au, că nici nu mai pot avea acelaşi sens. Așa că nu deloc e absurd să spui acum că o (fostă) Cetate poate fi o simplă reşedinţă.

E de ajuns să vii în Metropolă și să devii mare cetățean, în comparație cu micul Oraș unde te simțeai unul de rang inferior. Orice ins se poate ataşa de ce teritoriu doreşte, sau de niciunul anume. Se poate atașa fără grijii de un golf îndepărtat, fiindcă nu i se mai cere sângele – nici al său, nici al urmașilor. Ultimele îndatoriri, e drept împovărătoare, dar meschine, sunt cele legale și financiare: impozite, din când în când votul pentru aceiaşi indivizi, pentru nimeni, în definitiv.

Nu știam mare lucru despre afacerile lui Omega. În micul Oraș fusese un comersant și apoi cârciumar de ocazie – până să ajungă în marele Oraș, pe străzile căruia înșirase o grămadă de cluburi. Reușise fiindcă aici chiriile în centru erau mari și nu și le permitea oricine. Dar banii pe care îi rula se duceau repede, până se trezise în el activismul politic: în urmă cu doi ani inițiase o petiție împotriva Saturnaliilor locale, transformate într-o Discotecă non-stop cu pretenții de ștaif. Adevărul era că-i încurca afacerile: deși numărul de turiști ajunși pe calea aerului în Metropolă creștea odată cu marele Festival, spațiul unde se produceau artiștii cu laptopuri erau înconjurat de garduri metalice, iar consumatorii de lichide nocturne nu mai băteau străzile Orașului în căutare de localuri, ci erau atrași de gardurile înapoia cărora se îmbulzeau clienții și mai ales clientele. După eșecul primei petiții, semnate doar de 2.000 de cetățeni indignați cu acces la internet, nu dezarmase și postase următorul an un pamflet virulent, preluat și viralizat de presa locală și centrală.

Asta pusese capac susținătorilor festivalului, care-i atacaseră două localuri, incendiind unul dintre ele. Cu un avocat bun, reușise să-i implice pe organizatori care, de teamă să nu târască Festivalul într-un scandal, îi plătiseră daunele umflate. Așa reușise Omega să facă exitul, cum se lăuda, adică să iasă din afaceri cu punga plină. Acum, ca toți oamenii cu bani, se plictisea. Mă așteptase cu o sticlă de vin Bio la rece, iar după ce sorbi din pahar mă chestionă cu privire la cunoștințele mele despre istoria provinciei și a Orașului:

— Te referi la unguri? l-am întrebat, suspicios.

— Sigur că istoria Orașului depinde și de Regatul lor, pentru că a făcut parte din Imperiu, dar a fost ridicat, ca toate orașele Provinciei, de coloniștii germani!

— Știu câteva date și momente istorice, dar nu am o imagine de ansamblu – probabil că asta te interesa?

— Da, scriu o carte despre istoria Principatului, care se leagă atât de trecutul micului Oraș unde ai locuit și tu, cât și de Metropolă. Chestii care nu prea s-au scris pe la noi, și poate s-ar citi. Știi când s-a inventat naţiunea?

— Pe la momentul 1859, când aveam și aristocrație, și o burghezie luminată în ambele țărișoare…

— Așa este, însă 1859 a fost doar un moment, cum ai zis, totul începând de la `48, vorba lui Caragiale. Atunci la începuturi, aristocraţia nu s-a descurcat prea rău: ne-a lăsat lumea formelor juridice şi administrative.

— Apoi burghezia a consolidat statul…

— În fine, și ţărănimea a dat câţiva şefi, unii chiar onorabili, apoi alţii jalnici (Ceauşescu), câţiva artişti, câţiva scriitori. Iar acum, după ’89 a venit rândul unei clase bizare: nici nu-ţi închipuiai că există! Una hibridă, nici rurală nici urbană, polimorfă şi nestructurată. N-a condus niciodată nimic, nici propria-i umbră. Mahalaua. Asta însemnând: tot ce a răsărit, ca insert urbanistic, la marginea oraşelor, cum priveşti spre periferia lor, ocupând acum mai mult spaţiu decât ele, și sfârşind prin a copleşi centrul. Suntem de treizeci de ani conduşi de mahala. Comunismul a murit, dar mahalaua produsă de el conduce România; Ceauşescu se poate considera răzbunat. Şefii politici, lumea afacerilor şi mass-media – sunt cu toţii fie inşi de la mahala, fie cu reprezentări de mahala, iar între ei nu mai există nicio deosebire raţional perceptibilă. Se înţeleg perfect, de altfel, se simt din aceeaşi vână şi izolează spontan orice corp străin. Vin din aceeaşi mahala urbană a cartierelor de periferie, inşi cu rufele spânzurate la geamuri, unde domneşte sordidul, şi-un soi de sălbăticie anarhic-amicală cu unic principiu de existenţă: negocierea onoarei şi a legii.

— Negocierea limitei.

— Rezultatul vizibil: între oricare şef politic de azi şi cetăţean nu mai există nicio diferenţă. Nu mai există oameni spre care aspiri, oameni medii sau oameni de jos, nu ţi se pare bizar?

— Ba da.

— Mahalaua domină scena oriunde ai fi, iar asta explică trei sferturi din ceea ce s-a întâmplat, reputaţia noastră îngrozitoare, acum aproape sălbatic subumană (destui s-au întrebat dacă suntem o specie de primate, ieşite dintr-un experiment nebunesc), în Europa, lunga serie, spectaculoasă, de eşecuri. Până la urmă, mahalaua a triumfat istoric.

 

– continuă aici

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment