Advertisements

Metropola

      I. Metropola

 

      Într-o zi pur și simplu n-am mai rezistat. Mi-am luat cărțile, televizorul și puținele catrafuse, părăsind micul oraș uitat la poalele unui delușor și traversat de un râu care curgea într-o direcție străină. Agasat de prostul mers al afacerilor, m‑am strămutat la 25 de km mai încolo, într-un fel de tigaie alungită, pe valea râului vecin. Aglomerării urbane de pe ambele maluri ale sale i se zicea Metropola sau marele Oraș ardelean, dar eu, care nu uitasem încă de unde-am plecat, aveam dubii, mai ales că Orașul era traversat de un râu cam de aceeași mărime a celui de pe care plecasem. Nu știam prea bine geografia (cunoștințele mele fiind limitate la hidrografie), dar știam că atunci când vrei să-ți schimbi cursul vieții, e mai bine să cauți un alt râu, chiar dacă toate se varsă în același fluviu.

În micul oraș, unde lumea muncea și se plictisea de zor, nu mai citea nimeni cărți. Or, cum „afacerile” mele se învârteau în jurul lor, era musai să schimb piața, căci nu eram interesat de gloria veșnică. Voiam să mă afirm acum și aici, pe acest pământ. În țara mea veșnicia se născuse la sat, iar strămoșii veniți din acele locuri erau mai aproape de mitologie, fără nume proprii (părinți, bunici și străbunici). Ființe tot mai vremelnice, oamenii preferau să se înmulțească acum civilizat, în marile și mai-micile aglomerări urbane. Și cu cât era urbea mai mare, cu atât avea mai multe zone incerte, în care sacrul și profanul conviețuiau confortabil, aproape fără a se deranja unul pe altul. Orașele se evidențiau și prin edificiile ce înconjurau brutal, aproape sufocându-le, piețele centrale și cândva aerisite, cu vagi impresii de urbanism medieval. Țara mea avea pe lângă capitală, doar 7 orașe mari și 78 mai mici, dar eu unul, odată ce părăsisem unul, renunțasem și la celelalte 77.

Gurile slobode ar spune că am resentimente pentru că aș fi fost alungat din oraș, dar nu merită să le dați crezare: mi-am plătit cu vârf și îndesat toate datoriile și n-am lăsat în urma mea decât regrete. Recunosc însă că, ajuns în tigaie, am răsuflat ușurat. Eram în sfârșit în Metropola care provoca de câteva secole curiozitatea savanților, artiștilor și scriitorilor – iar mai nou, și a urbaniștilor. Marele Oraș mă fascina prin felul în care traversa, aidoma unui tren accelerat, toate etapele de „dezvoltare” în care micul meu oraș și celelalte 77 din țărișoară se blocaseră. Nu vă închipuiți că sunt vreun nostalgic, nu-mi mai plac gările din copilărie; dar mă fascina modul în care Metropola rata majoritatea stațiilor, încercând să sară peste etapele dezvoltării.

Dacă micul oraș îmi apărea acum părăsit și ancorat în aceeași gară prăfuită, Metropola refuza orice comparație, ocolind șerpuitoare termenul „dezvoltare”. Dacă avea totuși una, aș putea spune că scăpa tiparelor, iar asta se datora locuitorilor săi, care constituiau principala fascinație a Metropolei. Acesta era și motivul mutării mele aici – cetățenii ei cosmopoliți. Un cioban din micul oraș îmi spusese că locuitorii Metropolei erau miticii Ardealului, dar nu cred că la sensul „mitic” al cuvântului se referea la mitologie. Poate ați remarcat dominația cifrei 7; locuitorilor unei țări dominate până acum de cifra 3 li se părea un element de modernitate, chiar o eliberare. Țara fusese vreme de un secol uniunea celor trei țărișoare care vorbeau dialecte ale aceleiași limbi, iar acum cele trei culori păreau să se multiplice: nu mai erau doar Moldova, Ardealul și Țara Românească.

Își clamau identitatea oltenii, bănățenii și dobrogenii, ba chiar, în Ardealul pe care îl locuiam eu, voci distincte aveau și cei din Crișana sau Maramureș. Unii (mai ales jurnaliștii) se cam temeau de tendințele astea, numindu-le „pericolul regionalizării”, în vreme ce alții, precum majoritatea cetățenilor Metropolei, le ignorau. Știu asta deoarece în primele zile ale șederii mele aici citeam des presa, încercând să mă familiarizez cu „actualitatea” orașului. Căutasem cărți mai recente scrise de autorii locali, dar librăriile orașului nu păreau capabile să furnizeze lecturile de care aveam eu nevoie: literatura contemporană dedicată Metropolei era destul de subțire.

Pentru cea adresată turiștilor exista chiar un stand dedicat, lipsea însă ceea ce căutam eu: o carte scrisă recent de un cetățean mai vechi al Metropolei, ca să aflu cum e perceput marele Oraș de antenele intelectualilor locali. Deși o consideram și-o oportunitate, lipsa această mă punea pe gânduri. Dincolo, în orașul cel mic, exista o discrepanță uriașă între lumea ficțională și cea reală. Ultima găzduia o gamă limitată de personaje, oricât m‑aș fi chinuit eu să le inventariez. Constatasem că erau acolo prea puține tipologii, deși oamenii se străduiau din răsputeri să pară altfel decât erau. Râul de munte era de vină, și dealul meschin, așa că orașul cel mic era un amestec eterogen de orășeni, ciobani și mocani. Dar despre Metropolă, toată lumea era de acord că era cu totul altceva.

— Ce mai e nou prin marele Oraș? mă întrebau rudele din nordul sau din sudul țării, știind că locuiam în apropierea centrului universitar în care-și făcuseră studiile și ei, și indiferent de răspunsul meu urma un:

— Eh, Metropola e altfel… e altceva… (nu ca la noi)!

Oamenii știau ei ce știau – și nici nu așteptau, de fapt, vreun răspuns de la mine. Eram nevoit să ascult în cele din urmă o paralelă violentă între marele Oraș și restul lumii românești, care bătea pasul pe loc, în vreme ce Metropola părea din altă lume. Acesta era mitologia primară despre marele Oraș ardelean, însă bănuielile și speranțele mele erau că aici se ascundea mai mult decât atât, că între prezentul și trecutul orașului exista un fir misterios care făcea legătura între ele. Înainte să ajungă o Metropolă urbană, aici fusese întâi un Civitas roman, o mare Cetate medievală și apoi un Oraș liber regal.

În urmă cu un sfert de mileniu, pe când încă mai făcea parte din Imperiu, se constituise chiar o Societate a căutătorilor de comori, cu scopul de a cotrobăi cu voie de la stăpânire prin făgeturile, fizeșurile și fânațele din jurul acestui loc misterios prin care trecuseră de-a lungul timpului atâția aventurieri, ca să-și îngropaseră comorile pe la marginea lui. Avântul căutătorilor de comori făcuse ca până și Dieta care se întrunea în Orașul medieval să discute și apoi să scrie în Cartea de Legi a Principatului cum se face împărțeala comorilor găsite: cela ce dădea peste o comoară în propriul hotar trebuia să predea o treime vistieriei princiare, iar cine descoperea aur vechi în pământul altuia, trebuia să îi dea și aceluia o treime, ca și vistieriei.

– continuă aici

*fragment din nuvela „Comoara de la marginea orașului”, în curs de apariție

 

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment