Advertisements

Metropola II

Tinerii care-și pierdeau vremea în cârciumile satelor cu nume pocite din jurul orașului erau mai toți dotați cu telefoane mai inteligente ca ei și cu detectoare de metale. Nu pot să spun că n-am fost și eu tentat să îmi iau unul, dar naivitățile mele se opreau în fază de proiect: eram doar un om al cărții. Mulți însă veneau și lucrau în Oraș ca și chelneri, barmani sau bucătari cu speranța că vor găsi Comoara înaintea celorlalți. Iar cum majoritatea bărbații erau ocupați cu băutul și căutarea de comori, femeile, care alcătuiau majoritatea populației orașului, erau mai toate extraordinar de plictisite. Își înființaseră și ele Societăți și Asociații, erau active pe Forumurile de mămici, mergeau la cursuri de dans, însă bărbații erau tot mai rari. Deveniseră de-a dreptul o resursă greu de văzut prin oraș, deși noua societate era una ideografică și nu ideatică, a imaginilor și a văzului, nu a ideilor și cuvintelor.

Slabe speranțe pentru cărțile la care-mi stătea gândul, așa că după ce m-am stabilit cât mai aproape de centrul marelui Oraș am căutat să mă angajez jurnalist în presa locală. Am scris CV-uri pentru câteva redacții și mi s-a cerut să trimit un prim text. Ce știam eu despre marele Oraș? Eram doar o vinitură, un nou-venit aici și stăteam în chirie. Chiriașul nu era o tipologie nouă, cât una reapărută în peisajul urban contemporan. Într-o țară de proprietari, cum e Țara Românească, chiriașii erau o categorie de ordinul unităților[1]. Abia în orașele mai răsărite, care se pot număra pe degetele cele două mâini și mai rămânea ceva (10-7-1), ponderea lor atingea procente de ordinul zecilor. Găsisem subiectul primului meu articol: chiriașii marelui Oraș. Așa neimportanți și necreditabili cum par, chiriașii marelui nostru Oraș merită atenția cititorilor –  am început eu să scriu. Și-am continuat până am umplut pagina cu rânduri:

„Cât poate fi de greu să-i distingi între pietonii ce traversează străzile orașului? Chiriașul este exact acel individ a cărui trecere nu-ți va reține atenția mai mult de câteva secunde. Ei bine, mai are și el sclipiri de luciditate ori clipe de inspirație, printre momente de-o banalitate înfiorătoare. Iar dacă mai e și ardelean, un chiriaș se prinde greu de niște lucruri. Asta îl ține cumva dincolo de lumea orășenilor care se-nțeleg din priviri, și pe care-i recunoști după felul în care-și găsesc traiectoria pe trotuarul ori șoseaua aglomerată a Orașului, schimbând banda ca și scurtele priviri pe care și le aruncă, înainte de-a se intersecta ori de-a deveni indiscreți.

Pentru cetățeanul marelui Oraș, chiriașul care bâjbâie după locul prin care trece strada e un jalon care-i complică existența în trafic. Acela se străduiește, totuși, să nu rămână în urma evenimentelor: poziția de chiriaș se bucură de avantajul unei fluidități financiare, plus că a fi mereu în priză e bonus. Una din strategiile de supraviețuire a chiriașului, verificată cu succes în ultimii ani, e să lucreze pentru firmele capitaliste – care au un capital, concentrat la noi fie în capitala țării, fie în cele de provincii. Nu vorbim aici de marile firme așa-zis corporatiste, ci de companii mici și mijlocii, filiale locale ale firmelor naționale. Fiindcă odată trecut de mijlocul vieții, peste acei 70 de ani (la) jumate, chiriașul devine mai greu de modelat într-o multinațională.

Nici cu „miticii” nu e mai ușor, cu stilul lor de-a eticheta orice, dar ei se pot amuza de regionalisme, drept pentru care  au impresia că ardelenii sunt cumva, într-un fel, când, de fapt, cel mai ades, viniturile acestea sunt de niciun fel ori pe nicări. Pe de altă parte, și ardelenii împrumută din expresiile sudiștilor spre a spori confuzia asta lexicală. Dacă ne‑abatem pentru un moment atenția de la chiriași, putem observa categoria complementară lor: proprietarii, cei cu grija îmbogățirii.

Și cum oamenii, pe lângă defecte, mai au și lipsuri, li se‑ntâmplă să rămână, mai des decât am putea crede, fără bani – ori, la modul pretențios vorbind, să își depășească bugetul. Cam așa decurg lucrurile peste tot: proprietarii încearcă să-și închirieze la prețuri tot mai mari camerele, studiourile, garajele și apartamentele disponibile, în vreme ce chiriașii veniți aici să câștige bani se vor muta din loc în loc, până vor găsi cartierul pe care și-l permit”.

Articolul sugera proprietarilor să se grupeze într-o asociație ori să lucreze într-o agenție imobiliară, pentru ca să își găsească astfel chiriașul potrivit din prima încercare, iar chiriașului îi făceam o pledoarie pentru agențiile imobiliare pe cale de faliment din marele Oraș.

Am fost sunat de redactorul-șef al unui ziar pe care nu-l citisem vreodată, deoarece apărea doar online.

— Scrieți bine, domnule jurnalist… mi se adresă acela, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva greșise numărul. — Articolul dumneavoastră, domnule Alfa, ar putea atrage publicitate din partea câtorva agenții imobiliare din Oraș, atâtea câte mai sunt, îmi arătă domnul Scurtu cât de bine cunoaște piața locală.

— Înțeleg că v-a plăcut, m-am pregătit să îndrept discuția spre partea interesantă pentru mine.

— …asta dacă am avea cine să „culeagă” publicitatea, își continuă redactorul-șef ideea, imperturbabil.

— Știu să fac și tehnoredactare, sau culegere de text, m-am făcut eu că nu pricep unde bătea.

— Noi căutăm un băiat care să alerge după reclamă, mi-o livră sec, înșelat de vocea mea tânără.

Nu eram nici băiat, nici alergător de cursă lungă. Mă vedeam scriind editoriale, interesele mele oprindu-se la interviuri cu personalitățile Orașului, chit că nu aveam niciun fel de conexiuni politice. Nici reportaje de calibru nu mă vedeam făcând, de anchete nici nu putea fi vorba, așa că am închis subiectul presă. Jurnalistul de azi avea nevoie de relații, nu de condei sau simț al observației. Trebuia să trăiesc din ceva, așa că am dat anunțuri că ofer servicii de tehnoredactare, însă studenții marelui Centru universitar căutau pe cineva să le scrie lucrarea de diplomă, nu doar să le-o transcrie. Era cât pe ce să îmi caut și eu un detector de metal și s-o iau pe coclauri, când am primit un mesaj de la Omega, fost concitadin de-al meu în micul oraș: voia să-i tehnoredactez o carte.

– continuă aici

[1] Sub 5% din populație, România având cel mai mare număr de deținători de locuințe din UE – 96,1% din cetățeni, cf. Eurostat

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment