Advertisements

Lucian Dragoș BOGDAN – „Vânătorii de capete”

„Vânătorii de capete”, este primul volum dintr-o nouă serie polițistă aparținând scriitorului Lucian Dragoș Bogdan, care s-a remarcat prin scrieri în genul SF & Fantasy. Din câte am aflat, Vagabondul este a doua încercare a lui Lucian în acest gen, în care și-ar fi făcut mâna cu „Pânza de paianjen”, la încurajarea lui Bogdan Hrib, directorul Editurii Tritonic. De fapt colecția Tritonic în care apare Vagabondul se numește „Mystery & Thriller”, spre deosebire de „Crime” în care apar traduceri după Oscar Wilde, Edgar Wallace și Oliver Bottini, și unde publică și Monica Ramirez, Stelian Țurlea și mai găsim seria cu Stelian Munteanu a lui Bogdan Hrib. Se pare așadar că este vorba de două sub-genuri ale romanului polițist încurajate de Tritonic – sau cel mai probabil există genul policier „pur”, plasat în colecția Crime și un alt gen de nișă, undeva mai spre Mistery, în care publică Lucian Dragoș Bogdan.

Ideea romanului nu este deloc rea: Alba Iulia, orașul de reședință al autorului – și cel în care am locuit și eu aproape 40 de ani – este una dintre cele mai liniștite localități din România. S-ar putea numi chiar „orașul în care nu se întâmplă nimic”, având același primar de 20 de ani (ceea ce nu este neapărat rău, asta generând stabilitate politică) și în care se bucura până prin 2010 de una din cele mai reduse rate ale criminalității din România. Fostul șef al IPJ Alba, comisarul Tudor Grindean, a și fost numit la conducerea IPJ Cluj (un județ cu un coeficient de criminalitate ridicat) prin 2013, grație rezultatelor sale din perioada 2005-2011, când rata criminalității din județul Alba înregistra sub 200 de condamnări definitive / suta de mii de locuitori.

Dacă acest indicator se referă la toată gama de infracțiuni (inclusiv găinări și infracțiuni economice), rata crimei este cu totul altceva, aceasta fiind în România de de 1,7 la 100.000 de locuitori.[2] Au fost în total 378 de crime în România anului 2012 – așa se explică probabil și de ce avem atât de puține scrieri în domeniu. Acest fapt a fost remarcat și de către autor, ale cărui referințe documentare apar pe parcursul romanului. Alte referințe în care abundă primul volum al seriei Vagabondul sunt aluziile cinefile: de la cele românești (Filantropica sau Profetul, aurul și ardelenii) până la filmele (Jack Spintecătorul, seria Dollars cu Clint Eastwood șamd) și serialele străine (Numbers), autorul nu ratează nicio referință.

Chiar și câteva din personajele sale au nume de actori și actrițe, o țigancă fiind botezată după Hangelina Joli (deloc neașteptat, acesta fiind un obicei uzual printre fanii telenovelelor și ai filmelor de acțiune: Hașa mi-o zîs mama, că cică-s faină ca fomeia haia dă joacă în filme), iar ea, la rândul său, își numește fiul Bradpit. Așadar, plasarea acțiunii ca și personajele sunt bine, chiar ironic alese. De asemenea, interesante, chiar dacă uneori deranjante prin micile inexactități, detaliile istorice locale – de exemplu Muzeul și Sala Unirii, care evocă un eveniment ce avea (?) să se petreacă în alte vremuri, după un război în urma căruia Transilvania părăsea o țară ca să se alăture alteia. Din câtă istorie știu eu, Austro-Ungaria era un Imperiu bicefal, și nu o țară – un Imperiu care s-a prăbușit datorită numeroaselor națiuni din componența lui, care-și doreau autoguvernarea.

Că la Trianon în 1920, ca și la Conferința de pace de la Paris din 1919, Ungaria și nu Austria a fost considerată urmașa imperiului Austro-Ungar, asta este cu totul altă poveste care ține de contextul geo-politic interbelic, concentrat pe izolarea Germaniei. Cu Austria a fost încheiat un tratat separat la Saint-Germain en Laye, în septembrie 1919, care excludea austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania. Lucian Dragoș Bogdan ține însă la poziția istorică a micuței localități transilvănene, care devine scena unor crime înfiorătoare, cu oameni ai străzii decapitați și goliți de organe.

Totuși, ancheta polițistă pare să constituie un pretext pentru autor (un tip inteligent, cu o bogată cultură generală) de a descrie orașul natal și realitățile sale sociale. Asta pentru că nu atât atributele acestui gen literar conving cititorul să continue lectura, cât calitățile naratorului, care este cam prea din „lumea bună” a orașului, și nu intră tocmai firesc în aceea pestriță, a personajelor între care s-a înfiltrat. Chiar dacă acest aspect este asumat în roman, faptul că autorul se înșurubează mai greu în povestire este resimțit și de cititor: cei din jurul său sunt din păcate pentru noi, cititorii, care am vrea să le aflăm atributele exterioare, doar „spirite” – și nu persoane reale, pe care să le putem contura în imaginație:

– El e Generalu’, mi l-a prezentat femeia. Un spirit dur, straniu.

La fel, Spătarul Mihali e „un visător”, iar adolescentul Titi e „un geniu”.

Singurele personaje bine conturate prin caracteristici exterioare sunt amintita Angelina cu fiul Bradpit și personajul principal, naratorul Dinu Căbulea (nume de familie împrumutat de la comisarul-șef al IJP de dinaintea chestorului Grindean), căruia această calitate îi permite a se înfiltra în imaginația cititorului prin descrierea mecanismelor sale interioare (temeri, cugetări). La restul personajelor însă, acest procedeu este puțin nefiresc – ele par că încă gestează în imaginația autorului, nereușind să evadeze din acest univers pentru a-și croi propriul traseu. Până la urmă însă, acțiunea este condusă cu o mână sigură spre finalul care salvează romanul prin confruntarea dintre criminal și anchetator, detectivul criminalist Marian.

Chiar dacă nu toate personajele au fost suficient de conturate iar firul acțiunii s-a legat destul de greu pentru un roman polițist, autorul părând mai preocupat să întrețină misterul decât să-l dezvăluie treptat, lectura este agreabilă, iar romanul – dincolo de dificila încadrare în tiparele genului – bine scris.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment