Advertisements

Iocan nr. 3

Coordonat de Marius Chivu, al 3-lea număr al revistei de proză scurtă Iocan pare să fie la fel reușit ca primele. Primul număr (la care a făcut „oficiile” Florin Iaru), a necesitat un tiraj suplimentar după primul de 1.500, astfel că al doilea (coordonat de Cristian Teodorescu) a apărut după vreo 5 luni – probabil în așteptarea epuizării tirajului suplimentar. Al treilea, cel prezentat aici, și-a făcut apariția pe piață prin toamna anului trecut.

Pentru al patrulea, anunțat deja ca „în lucru”, se pare că mai avem de așteptat – sunt curios dacă filonul s-a epuizat ori ba, adică în ce măsură se va menține calitatea textelor trimise (și implicit, interesul cititorilor), și cum va fi coordonat în continuare – tot prin rotație? Mihai Iovănel remarca în Scena 9 o distribuție echilibrată a textelor: 3-4 foarte bune, 3-4 medii, etc. De remarcat programul revistei (de a impune proza scurtă, neglijată atât de autorii cât și de editurile din România) și condițiile grafice impecabile în care apare.

Ambițiile „programatice” se văd încă de la coperți: imaginile sunt atribuite la fiecare număr altui fotograf profesionist (aici, Felicia Simion); apoi, pe ultima copertă, te lovești de preț: cu totul altceva decât te-au obișnuit Lettre international sau altele, masiv subvenționate și rămase undeva pe un website – asta în cel mai bun caz. Dimpotrivă, Iocan pare o revistă decisă din start să se ia de piept cu piața periodicelor și să muște din start și din piața de carte, cu acest preț situat undeva între cele două zone: adică, din moment ce dai 15 lei pe o revistă și 35 pe o carte, înseamnă că mai este un loc liber – pe care Iocan s-a cam poziționat deja.

Acum, despre conținut: am reținut câteva nume consacrate precum Alex Tocilescu, Cătălin Pavel și Dan Stanciu, cu proze echilibrate de cvasi-debutanții Aron Biro (cronicar de muzică/film) și Daniel Timariu (din zona SF) și intermezzo-uri ale celor care-și fac mâna pentru acest nou gen. În final, așa cum ne-a obișnuit deja, revista include o restituire: o proză semnată de Mircea Horia Simionescu – unul dintre cei mai importanți prozatori români postbelici, caracterizat de critică drept un precursor al postmodernismului literar românesc.

Dacă Mihai Iovănel recenza textele într-o ordine ce sugerează cumva că textele plasate la început ar fi mai bune, eu am sesizat un amestec inteligent făcut de Marius Chivu, cu texte mai dense, consistente, echilibrate de altele ceva mai lejere. Câteva resume-uri ale celor citite de mine pe sărite, mai jos:

Aron Biro, Noi, cei din linia întâi

Declarat de Mihai Iovănel marea surpriză a numărului, Aron Biro este un clujean căruia îi urmăresc de mai multă vreme blogul personal; un tip cu gusturi foarte nișate, care a mai cochetat cu scrisul, publicând proze SF și căruia îi apar regulat în Dilema cronici de la festivalurile de film și muzică pe care le frecventează.

Aron Biro apare în Iocan 3 cu o micro-ficțiune ce transformă participarea unei echipe de fotbal românești încropite la prima ediție a Cupei Mondiale (1930) într-o ucronie savuroasă, scrisă în stil retro dar cu suficiente aluzii pentru mintea cititorului de azi. Un fel de Aferim! al prozei scurte, povestirea are și emoție și suspans: prin intermediul unui narator care a fost mereu în linia I, nu doar la Mărășești, vedem întreaga lume, cu precădere ce au însemnat evreii și nemții pentru România interbelică, iar finalul amintește de Golem-ul lui Gustav Meyrink.

Flavia Cozma, Ai dreptul să nu spui nimic

Dacă pe Aron Biro îl știam și mă așteptam la ceva neobișnuit de la un tip cu gusturile lui bizare (bine, recunosc – nu chiar la o proză de asemenea calitate), pentru mine adevărata revelație a fost Flavia Cozma. O absolventă de filologie ce lucrează în marketing și comunicare, recuperată de Iocan pentru literatură, are ca eroină pe cine altcineva decât o prostituată ascultată cu maxim interes de polițiști – și asta nu pentru că ar fi incoerentă, ba chiar dimpotrivă 🙂

Cătălin Pavel, Millefiori

Cea mai plăcută (pentru mine) surpriză a numărului, micro-istoriografia publicată de Cătălin Pavel este același timp amuzată, amuzantă și alambicată, împletind cum numai un arheolog și practicant și bine fundamentat teoretic poate împleti, câteva începuturi de povești străbătute de o atmosferă medievală. Apreciez Millfiori drept cea mai consistentă scriere ca și idee, conținut, realizare literară: mai mulți cavaleri plecați (ori exilați) dintr-o cetate, pun pe traseu bazele altora (o coterie ce se deda adesea la farse și lucrări de fortificații-irigații). O metaficțiune deloc facilă (așa cum ar putea fi catalogate multe din următoarele apărute în volum), căruia este un pic mai dificil să-i găsești centrul, însă cei familiarizați cu proza lui Cătălin Pavel și dispuși să facă acest efort, sunt răsplătiți cu prisosință.

Alex Tocilescu, Astronautul

Un SF comic la care am apreciat premisa (un ALT român ajunge în spațiu) unde este contactat de o civilizație extraterestră imediat după ce… (punctele sunt ca să nu spoilărim), iar la final am aplaudat în semn de apreciere, autoironia.

Iulian Popa, Duty-free

Un text bine scris care-și merită locul în revistă, deși poate prea sus poziționată (sau poate a fost poziționată ca intermezzo). O povestire minimalistă „cu final neașteptat”, despre cuplurile ai căror membri se cam știu pe de rost.

Daniel Timariu, Clătite cu dulceață de cireșe amare:

Povestea lui George, fost tractorist la SMT, debutează alert, trecând peste greșelile gramaticale (membri familiei) sau lipsa corectorilor. George este primul din generația sa de ciobani cu numele de Gheorghe care renunță la tractor și aduce acasă un autobuz. Povestea are un final tipic SF-ist (genul preferat de Timariu) cu o poantă legată de spațiul cosmic.

Am mai savurat și virgula lui Călin Torsan, ca și Fast-forward-ul Alexandrei Coliban, dar mă opresc aici ca să aflu: cum se poate face scandal într-un roman de succes?

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment