Advertisements

Înmormântarea

  • continuare de aici

      Așa că, vrând-nevrând, duminică la ora 13.00 eram în Cimitirul Central, înghesuindu-mă printre alte câteva sute de locuitori ai Metropolei, care se zgâiau să recunoască câte-o personalitate, după care și-i arătau unul altuia cu degetul. După cum am aflat de la un angajat al Cimitirului, printre cei care îl conduceau pe ultimul drum pe directorul Companiei de bază a Orașului erau: Primarul, viceprimarul, Prefectul și chiar un fost Ministru. 

      De asemenea, aproape de soborul de preoți vecinii mei identificaseră un Senator, alături de Șeful Poliției și tot felul de preşedinți de Partide și de Consilii, iar undeva mai la margine erau chiar doi Actori celebri . Directorul murise într-un mare spital din Oraș, din cauza unei boli de gât care nu se mai putea opera. Luă cuvântul Senatorul, amintind cu emoţie că Directorul fusese un om care îi ajutase pe toţi cei care i-au trecut pragul.

      — Se spune ca oamenii buni sunt cei care pleacă repede dintre noi în ceruri la Dumnezeu. Acolo sus într-o stea ne așteaptă şi pe noi. Azi am pierdut un OM care pentru mine a însemnat enorm. Pe care l-am cunoscut încă din copilărie. A fost un părinte, un prieten, un sprijin, un om care m-a iubit şi pe care l-am iubit enorm. Un OM care i-a ajutat pe toţi cei care i-au trecut pragul şi care a făcut multe pentru Oraşul nostru în special şi pentru ardeleni, în general.

      Urmă Primarul care, peste tot unde mergea, se afla într-o permanentă campanie electorală:

      — În primul rând doresc să mulțumesc orășenilor care se află astăzi aici și lucrează la una din companiile de frunte ale orașului, chiar Compania de bază care ne onorează. Doar așa, prin muncă, vom reuși să punem Orașul pe harta Europei și, de ce nu, chiar și a lumii! Este un moment trist acesta, dar nu putem să nu concluzionăm că marele dispărut a făcut multe pentru marele nostru Oraș, drept pentru care am hotărât să-i acordăm post-mortem titlul de cetățean de onoare.

      Lumea adunată, în frunte cu soborul de preoți, aplaudă discret. M-am trezit aplaudând chiar și eu, cu regret că nu-l cunoscusem pe marele OM. Trebuia să recunosc că gestul Primarului era unul care trebuia urmat de aplauze.

      — Deja mi-e dor de domnul Director – a mărturisit apoi, în discursul său de la catafalc, unul dintre angajații Companiei, arătând totodată că „Directorul, cu inima sa largă, a reuşit să unească oameni şi Instituţii, fiind o punte de legătură între ele – dar şi între oameni şi Biserică, fiind la rândul său un om extrem de credincios”.

   Interveni apoi un alt angajat, care insista să adauge la rândul său ceva:

      — Am 15 ani de muncă în Companie şi vreau să-i cinstesc domnului Director memoria. A fost bun de tot cu noi, care eram muncitorii lui. A fost un om care a dat şi nu a luat – ca hoţii ce ne-au vândut ţara…

     Discursul ăsta îl știam de la televizor, așa că m-am detașat, începând să-mi pun întrebări asupra motivului pentru care mă chemase Omega aici. Ce legături erau între el și misterioasa Companie? Ce obligații avea față de ea sau pentru defunctul său Director, de venise aici alături de toată protipendada orașului? Ignoranța mea în materie de economie a Orașului era atât de mare că nici măcar nu știam cu ce se ocupă Compania.

     Economia în sine era de fapt o știință abstractă într-o țară care importa de câteva decenii ideologii și exporta în principal materii prime – în cel mai bun caz și doar uneori semifabricate. În plus, deși eram o nație de ingineri, nu stăpâneam încă tehnologii demonstrate chiar de ai noștri (Coandă) precum cea a motorului de avion. Nimic de inventat aici: germanii şi englezii o făcuseră practic de la zero în anii ’40. Ruşilor le-a luat mai puţin de un deceniu să deprindă tot meşteşugul. După încă 10 ani, chinezii reuşeau să copieze motoare ruseşti cu şublerul.

     La 10 ani după chinezi, pentru cercetătorii români era limpede că nu pot face singuri un motor de avion. În teorie totul părea simplu: oricine putea scrie o carte, adunând cunoștințele acumulate sau punându-și pur și simplu pe hârtie povestea vieții. Aproape nimeni nu o mai scria însă pe a doua – îndeletnicirile savante se opreau la prima încercare. Eu însă eram nevoit să-mi continui studiile economice întrerupte la plecarea din micul oraș, cercetând mersul Companiei de bază care dădea de lucru atâtor cetățeni ai Metropolei.

– continuă aici –

*fragment din „Comoara din marginea Orașului”, în curs de apariție

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment