Advertisements

În mijlocul… note de lectură

Un cititor pasionat are de regulă autorii săi preferați, la ale căror scrieri se abonează pe viață, interesat de temele abordate ca și de stilul scriiturii. Același cititor simte și nevoia unui intermezzo, a unei pete de culoare: ca și atunci cum te hotărăști, dintr-o dată, să adaugi puțină nucșoară în cafea, de exemplu. Pentru mine George Mihalcea a fost un astfel de prilej -un intermezzo între lecturi.

L-am descoperit la Comedy Cluj, prin cronicile de trimise de la festivalul de film, și mi s-a părut că scrie prea bine ca să nu fie cineva. Am aflat că lucrează la Radio Guerilla și mai scrie cronici de film pentru Cinematique. Ok, de acolo stilul fluent. Mai e și scrib pe la în mijlocul lucrurilor – asta ce-o mai fi? Cam ăsta-i traseul alambicat prin care am ajuns la volumul de față, publicat la Trei în 2014. Stay chill, n-am să încep cu vreun spoiler ci, ca de obicei, cu note de lectură.

George este la primul volum, pentru asta n-a trebuit să sap prin WorldWideWeb. Finalul primului capitol este edificator, orice autor confruntându-se cu tema scriiturii literare încă din volumul de debut:

Să scrii este cel mai ușor lucru din lume. Scriem bilețele, rețete, mesaje, email-uri, statusuri, cereri, procese verbale, impresii de călătorie, amintiri, comentarii politice, sloganuri. Toată lumea reușește, mai devreme sau mai târziu, să dea drumul acelui flux al conștiinței.

Doar că asta nu-i literatură. E cel mult blogging, copywriting, terapie, jurnalism narativ, fie ele chiar de bună calitate. Pentru că uităm sau ezităm să recunoaștem că cel mai greu lucru din lume este să rescrii. Să te întorci la text… și să te uiți la el cu alți ochi. Ochii Primului Cititor. Atunci începe, cred eu, literatura.

Cu Fade in, ca-ntr-un scenariu de film își continuă George Mihalcea volumul, după credo-ul introductiv. Am rezistat impulsului de a sări la microficțiunile din final, declarate punctul forte al cărții de Adrian Georgescu în prezentarea de pe copertă. Mă transform carevasăzică în cititor de tip pantof, după definiția lui Matei Vișniec.

am ajuns să văd sunete, ca un fumător trist.

…îl mai ții minte pe ăla pe care îl știam de câțiva ani, care nu râdea niciodată și pe care l-am văzut prima dată după două jointuri? Ziceai că atunci și-a descoperit râsul.

Și câteva întrebări, printre rânduri: ce poți face cu singurătatea?

Nu făcea nimic extraordinar cu singurătatea lui. Își citea cărțile, asculta radioul, duminica făcea politică… Și asta era tot. De ce mă obsedează bătrânul? Doar nu simțeam nimic pentru el, știam cumva că n-are nevoie de mine, că n-are nevoie de nimeni.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment