Advertisements

Noaptea soarelui răsare

Am găsit romanul lui Ovidiu Pecican la standul Polirom de la FICT. Știam că este continuarea Imberiei (2006), un roman de care n-am reușit să mai dau prin librării, așa că l-am achiziționat și devorat imediat pe acesta, curios de anti-eroul său Eduard Dragodan. Și mai curios am fost de prezentarea făcută Clujului în tranziție, cunoscând biografia scriitorului optzecist cu origini arădene, istoric de profesie, trecut prin cenacluri timișorene și bucureștene.

Pe raftul meu de autori, Pecican stă undeva pe aproape de Alexandru Vlad (cu care a fost o bună perioadă contemporan), are cărui proze scurte le consider ceva mai accesibile. Atât autorul Pecican cât și personajul Dragodan corespund descrierii făcute de Jerome K. Jerome* scriitorului, ce pare în egală măsură idiot şi genial. Acesta are, adică, logica impecabil-triumfătoare a idiotului şi contralogica geniului care se îndoieşte de orice, inclusiv de propriile afirmaţii. Desigur că Dragodan este un idiot și un anti-erou prin opțiunea autorului – pentru a se detașa probabil de personajul său, care îi este evident un alter-ego.

Dar senzația că romanul este o autoficțiune o lasă numele personajelor feminine, a căror alegere este foarte probabil să aibă un sens pentru autor. Pentru cititor însă, Imberia sau Gherghina sunt nume mai puțin comune și cam greu de asimilat, mai ales când naratorul le prezintă ca simple verigi ale unui șir de femei prin care anti-eroul său se răzbună pe necazurile tranziției. O altă problemă este confuzia dintre două perioade vecine: multe istorii din anii 80 se confundă cu cele de după Revoluție, iar alegerea unei singure perioade (egal care, cea a comunismului târziu dinainte de extincție, sau cea post-comunistă) ar fi ușurat percepția cititorului mai „leneș” – așa ca mine.

Cu toată descrierile Clujului în care cititorul poate recunoaște multe locuri cunoscute, primele 100 de pagini ale narațiunii se leagă greu – tipic prozatorilor români. După această primă treime însă, romanul pare invadat de o gură de aer proaspăt, sugerând o pauză în scriitură, în orice caz avem de a face cu un brusc reviriment, aproape o resuscitare a scriiturii. Povestea capătă brusc o miză, iar bâjbâielile (anti)eroului, o direcție.

*Jerome K. Jerome – Novel notes

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment