Advertisements

Ilinca

„Cerşind iubire… Doamne, în nopţi ca asta vreau ca să mă sinucid! În nopţi ca asta vreau să nu mai fiu. Să nu mai fiu, să nu fi fost, să nu fi fost, să nu mai ştiu… Şi arta? Rană luminândă. Şi dragostea? Doar rană. Nu, n-am să pot iubi! Nici eu n-am să… Nici eu, nici tu, nici viaţa ta, nici moartea mea. N-ai o ţigară, dragul meu? Aş bea un vin, aş fugi-n moarte. Aş vrea să scriu, aş vrea să uit, aş vrea să-ţi spun să mă iubeşti. Cerşind iubire… Doamne, în nopţi ca asta vreau ca să mă sinucid!”

Cuvintele curg plate, fără sentiment. O jună brună citeşte de pe foi, singură pe scena Teatrului Naţional. În sală e întuneric, doar lumina unui reflector albastru desenează un cerc luminos în jurul fetei. Liniştea e întreruptă de chicoteli înfundate în culise, semn că nu toată lumea a plecat de la repetiţii.

Podeaua scârţâie sub pasul greu al lui Stamate, regizorul. Nu-i semn bun când scârţâie podeaua, sufleurul zice că Stamate calcă apăsat doar când e furios. De obicei stă în primele rânduri la repetiţii, vrea să se simtă spectator. Nu-şi părăseşte scaunul decât atunci când are chestiuni grave de remediat, altfel stă liniştit şi face observaţii din întunericul sălii. Acum pufneşte mânios, săgetând cu privirea ingenua ce recitase monologul.

– Nu-i bine, Ilinco, deloc nu-i bine! Sună de parcă mi-ai citi un articol din ziar, şi încă unul neinteresant. Tu n-ai suferit niciodată din dragoste, n-ai vrut un el ce nu te dorea?

Un zâmbet larg inundă obrajii Ilincăi. Are ochi căprui, ce râd a viaţă caldă, fără ascunzişuri.

– E o tâmpenie, Stamate! Atâta suferinţă pentru ce? „În nopţi ca asta vreau ca să mă sinucid!” Da’ ce, s-au terminat bărbaţii? Dacă nu vrea, nu vrea şi pace! Plângi o zi, două, chemi o prietenă să îţi aline suferinţa, apoi ieşi în oraş. N-o fi nici primul, nici ultimul bărbat pe lumea asta. Am suferit… am suferit când mi-a murit pisica. Am plâns-o două săptămâni, o aveam de la opt ani. De bătrâneţe a murit, săraca, nu ştiu de ce trăiesc aşa puţin.

Stamate se plimbă nervos, măsurând cu paşi mari lungimea scenei. Scrâșnește din dinţi, blestemând în surdină ceasul rău când a ales să lucreze cu studenţi la actorie.

– Cine m-a pus să-mi bat capul cu tine? Eu, doar eu sunt vinovatul! Pentru un monolog sunt necesari ani de experienţă pe scenă, trebuie trăit profund, intens… Iar eu am vrut autenticitate, tinereţe, puritate… Am vrut şi am primit! Ce fac cu tine, Ilinco? Mai sunt două săptămâni până la premieră iar tu nu reciţi bine singurul monolog din piesă. Monologul e exclusiv al tău, nu te poţi baza pe colegi sau acţiune să te salveze dacă nu interpretezi bine. Emoţii nu ai, de asta te-am şi ales. Fir’ar să fie de emoţie, asta îţi lipseşte!

Din culise, un tânăr blond îi aruncă ocheade ingenuei lipsite de fior artistic. La fiecare viraj al lui Stamate pe podeaua prăfuită scoate o limbă obraznică, de şcolar, în spatele regizorului. Ilinca îşi ascunde râsul vinovat după batista ce ar trebui să-i stăvilească plânsul.

Străfulgerat de inspiraţie, Stamate se întoarce brusc spre Ilinca, oprind limba obraznică din spatele cortinei la jumătatea drumului spre bărbie.

– Pisica… cum o chema pe pisică?

– Care pisică, Stamate?

– Pisica ta, cea care a murit.

Ilinca oftează, brusc mohorâtă.

– Tomiţă. Era motan.

– Pisică, motan, mă doare-n cot de sexul animalului. Adică nu mă doare acolo, mă doare unde vrei tu, dar vreau să te doară şi pe tine. Povesteşte-mi, te rog, cum a murit Tomiţă!

Ilinca întoarse ochii trişti spre sală, fixând un punct în bezna ultimelor rânduri.

– Cum să moară, Stamate? Ce vrei să ştii, exact momentul, cum a decurs procesul? Nu ştiu, l-am găsit într-o dimineaţă înţepenit pe covoraşul de lângă patul meu. Era bătrân, avea aproape paisprezece ani. Dormea cu mine de obicei, dar în ultimele luni nici să urce în pat nu mai avea chef.

Regizorul surâde sardonic.

– Şi… cum te-ai simţit? Dacă era bătrân te aşteptai, nu cred c-ai suferit prea mult!

Ochii Ilincăi se umezesc a plâns.

– Ba da, am suferit. Dacă te aştepţi să moară doare mai puţin? Ştii cum e să pierzi pe cineva drag, chiar dacă ceilalţi nu te înţeleg? Nu cred că are importanţă dacă te aştepţi sau nu, contează doar că ai pierdut şi nu mai poţi schimba nimic.

Stamate soarbe dintr-un pahar de plastic un lichid maro ce-a fost cândva cafea. Pune paharul pe marginea scenei, atent să nu verse cafeaua rămasă. Echipa de curăţenie, compusă din doamna Vica şi mopul dânsei, devine extrem de irascibilă dacă găseşte pete pe podea.

– Iubita, ştiu! Mai zi-mi o dată monologul, rar, cu gândul la Tomiţă, odihnească-l Dumnezeu în raiul pisicesc.

Ochii căprui fulgeră mânios spre faţa încântată a regizorului.

– Te rog să nu glumeşti pe seama suferinţei mele!

– Nu glumesc, Ilinco, nu glumesc deloc. Te rog, rar, apăsat, cu gândul la Tomiţă!

„Cerşind iubire, Doamne…”

Cuvintele curg trist printre scaune, căutând în întuneric iubirea cu ochii de pisică.

* * *

Pe scaunul vişiniu, aşezat la marginea dinspre public a scenei, stă o Ilincă tristă, sprijinindu-şi fruntea pe palme. Scaunul vişiniu are mulţi ani vechime, a jucat prima oară în Bolnavul închipuit al lui Molière, era scaunul de la biroul pe care-şi făcea Argan socotelile în actul întâi. Scenograful a cerut culoarea vişinie, să nu se observe pe el petele de vin sau sânge fals. Peste catifeaua sângerie au trecut comedii sau drame, ingenue subţiri sau primadone a căror greutate făcea să scârţâie periculos lemnul de mahon.

Cam la un metru de Ilinca, aşezat comod pe un scaun albastru, stă un tânăr blond şi subţirel. Scaunul albastru e mai nou, tapiţat cu mătase lucitoare. Sensibila culoare a tapiţeriei îl condamnă să joace doar în comedii sau drame moderne, fără prea multă acţiune sau lichide periculoase pentru azurul mătăsos. Oricum nu va avea viaţă lungă în teatru, e doar alegerea neinspirată a unui director autoritar, plecat de la conducerea Teatrului Naţional după trei luni în care n-a reuşit s-aducă nimic nou pe scenă, lăsând în urma lui doar un cuier auriu şi patru scaune albastre.

Stamate măsoară apăsat lungimea scândurii de la marginea scenei. De câţi ani e în teatru, cu siguranţă ştie lungimea ei exactă în paşi mărunţi şi în paşi mari. Se opreşte totdeauna exact în mijlocul scenei, pufnind spre cele două scaune.

– Dragilor, nu avem sufleur. Nu a venit de două zile, are pneumonie, săracul, şi nu cred că-şi revine până vineri, când e premiera. N-ar trebui să fie o mare problemă, de cât timp repetăm vă descurcaţi şi fără el. N-ar trebui, dar… Ilinco, mamă, mi-ai scos mai mulţi peri albi decât primele două neveste ce le-am avut. Cu două zile înainte de premieră tu ţi-ai uitat replicile. Ieri le ştiai perfect, azi nu le mai cunoşti. Nu vreau să ştiu ce se petrece în căpşorul tău drăguţ, nu mai vreau să lucrez în viaţa mea cu studenţi. Dar acum e prea târziu să te înlocuiesc, trebuie să ieşim din dandanaua asta împreună. George, tu ştii replicile tale?

Tânărul de pe scaunul albastru zâmbi şters, mângâind cu privirea părul negru al Ilincăi.

– Ştiu, Stamate, bineînţeles că le ştiu.

Regizorul se încruntă spre scaunul vişiniu.

– Bine, George, mă bucur că măcar tu ştii ce ai de făcut. Dar fără domnişoara… Ilinco, monologul din actul doi ţi-l aminteşti?

Ilinca ridică ochii trişti spre părul alb al lui Stamate.

– Îl ştiu şi-l înţeleg. După el, însă, totul a fugit din capul meu.

– Ei, bravo, ţi-au plecat replicile din căpşorul delicat pe alte câmpuri, mai interesante. Nu contează, au plecat, duse fie! Improvizăm, Ilinco, improvizăm. Zi ce vrei tu, ce-ţi trece prin cap şi are legătură cu frământările eroinei. Doar nu pomeni de motani decedaţi, în rest spune ce-ţi mai aminteşti şi ce îţi vine. Spune primul lucru care îţi trece prin minte, ce te frământă. Poate aşa îţi pleacă ideile din cap, iar în locul lor se întorc replicile hoinare, Dumnezeu ştie de pe unde. Crezi că poţi face asta pentru mine?

Genele lungi coboară peste ochii trişti ai fetei, în timp ce capul se înclină a încuviinţare.

– George… încearcă să ai o replică logică la tot ce spune domnişoara. Dacă se potriveşte să fie din textul original e foarte bine, dacă nu, te descurci tu, important e să nu pari din altă piesă.

Tânărul încuviinţă scurt, în timp ce Stamate se retrase gârbovit la locul lui din primul rând.

– De ce m-ai înşelat?

Întrebarea ţâşnise brusc, biciuind obrajii unui George rămas descumpănit pe mătasea azurie.

– Dar eu… De unde ştii?

– Asta e important pentru tine, să afli de unde ştiu? Chiar de la ea, femeia cu care ţi-ai petrecut noaptea de luni. Câtă cruzime şi micime sufletească să ai încât să-i povesteşti aşa ceva fetei care-ţi iubeşte amantul? Amant se cheamă că eşti, nu? M-a invitat la ea, a avut plăcerea sadică să-mi povestească, în camera ei, în timp ce-ţi aranja cămaşa gri pe spătarul scaunului de lângă pat. Parcă aveam nevoie de dovezi, simţeam de câteva zile că mă minţi. Ai fi putut măcar să îmi spui tu, aş fi avut şansa să-ţi dau o binemeritată palmă… Nu că ea n-ar fi meritat mai multe! În fine, nu sunt genul care se ia de păr cu rivala. Dar vreau să înţeleg de ce ai făcut-o.

Tăcere. George priveşte lung scaunele din primul rând, în aşteptarea unor indicaţii ce nu mai vin.

– Nu ştiu ce să îţi spun, nu pot să îţi explic. N-am vrut să te rănesc.

– Dar ai reuşit. N-aş fi crezut să doară atât de mult! Nu umilinţa, nici senzaţia proastă c-am fost minţită. Mă doare faptul că pentru tine, în acea seară, eu nu am existat. Pot să înţeleg că ai dorit-o, cred şi sper că ea ţi s-a oferit… Ce nu pot accepta e că nu ai ţinut cont de mine, de cum o să mă simt eu când voi şti.

Vocea Ilincăi curge lină, fără mânie, doar tristă.

– Am dus planta în parc, nu mai pot avea grijă de ea. Ştii planta, floarea pe care mi-ai adus-o la prima întâlnire. Încă n-a înflorit de fapt, nici nu ştiu dacă va avea flori, poate e doar verdeaţă de apartament. Nu ştiu de ce n-ai luat şi tu un trandafir sau o lalea, voiai să fii original sau să testezi cât timp pot îngriji ceva până înfloreşte? Am lăsat-o lângă tomberon, poate vrea cineva să-şi piardă timpul cu ea. I-am dat o şansă… Spune-mi ceva, orice!

– Te iubesc.

Cuvintele o descumpăniră pe Ilinca. Îşi ridică privirea, sfredelind prin albastrul ochilor bărbatului, în căutarea sufletului său.

– Mă iubeşti… Ce cuvinte mari! Aşa i-ai spus şi ei luni seara? Ştii că ne place să ne simţim iubite, la vorbe te pricepi… Mi-e greaţă, e singura senzaţie pe care o am de când am aflat. De tine, de ea, de mine. Cum am nimerit eu în povestea asta? Am senzaţia că joc într-un film prost şi fără happy-end.

– Nu ştiu ce să-ţi răspund. Poate m-am speriat de ce simt, bărbaţii se tem de iubire. Femeile o vor, o aşteaptă, în timp ce bărbaţii fug de ea, le e frică de durerea pe care dragostea o poate provoca.

O lacrimă se agaţă de colţul ochiului stâng al Ilincăi.

– M-ai înşelat fiindcă mă iubeai? Ciudat mod de a-ţi arăta sentimentele. Stai să înţeleg, îţi era frică de durerea pe care ţi-aş putea-o provoca şi te-ai gândit să mă răneşti tu primul?

– Nu, te-am înşelat fiindcă am avut ocazia şi am vrut să îmi demonstrez că nu s-a schimbat nimic, că sunt liber încă să fac ce vreau, că, de fapt, nu te iubesc. M-am înşelat şi pe mine astfel, dacă te consolează cu ceva, mi-a părut rău din prima clipă ce a urmat orgasmului.

– Te rog, fără detalii sordide! Mi-e destul de greu şi aşa. Nu ştiu de ce vorbesc cu tine, ar fi mai simplu să ne despărţim, mi-ar fi mai uşor să nu te mai văd.

– Dar?

– N-am spus că există un „dar”. Nu ştiu dacă pot trece peste ce a fost, nu cred că pot trăi cu senzaţia că mâine s-ar putea întâmpla din nou.

– Nu o să se întâmple, te asigur! Ştiu că nu crezi în mine acum, vreau doar să-ţi cer să încerci…

– Să te iert? Nici măcar nu mi-ai spus că-ţi pare rău.

– Îmi pare!

Tăcere din nou. Caldă, prăfoasă, de la scândurile ce respiră seara bucăţi de lemn minuscule.

– Mă ierţi?

– Nu ştiu, nu pot azi. Poate mâine! Azi mă vopsesc pe păr, îmi fac şuviţe violet. Se poartă şi cred că o să mă prindă culoarea.

Stamate urcă scările spre scenă din doi paşi. Şterse cu mâna lacrima răzleaţă din colţul ochiului Ilincăi şi zâmbi cald.

– Bravo, copii! Cu replici sau fără v-aţi descurcat foarte bine. De fapt, mi s-a părut chiar mai bine ca originalul. Hai către casă, e târziu. Mâine să nu vă prind pe aici, e repetiţia generală şi vreau să mă concentrez pe celelalte personaje. Tinere, văd că te adaptezi la orice replică a partenerei, talentul ăsta îţi va fi de folos în teatru. Ilinco, te rog eu mult nu te vopsi până după premieră! Dacă e musai, fă-ţi şuviţe albastre, maro sau vişinii ca scaunul. Cum vrei tu, dar să nu fie roz sau violet. Valea, plecaţi să pot închide, mă aşteaptă nevasta numărul trei.

Tinerii se îndreptară spre culise, George cărând cele două scaune şi Ilinca propria indecizie. Stamate stinse lumina şi îi urmă, mormăind printre dinţi: „Pneumonie, replici plecate… va fi interesant”.

* * *

În parc e un singur chioşc de ziare, la capătul Aleii Scriitorilor, în staţia de tramvai. Proprietarul, nea Ilie, deschide dimineața la ora şase, să fie ziare proaspete pentru călătorii care coboară în staţia Parcul Central. La şase şi zece vin primii clienţi, doi profesori ce lucrează la Politehnică. Unul ia Dilema, celălalt Făclia. Programul lor de lucru începe la ora opt, dar, până vin ceilalţi, cei doi joacă şah. Stau în biroul celui cu Dilema, „fumează o cafea” şi joacă măcar două partide, până când gălăgia studenţilor de pe coridor îi cheamă la cursuri. De obicei câştigă cel cu Făclia, concretul iese învingător în faţa literaturii în majoritatea dimineţilor. Au fost însă şi dimineţi în care a câştigat Dilema, sunt şi momente în care proza biruie cotidianul.

Până la opt jumate curg din tramvaie cititori de Magazin, Adevărul sau Monitorul. Mai trece în fugă câte un Manifest sau Gazeta Sporturilor. Printre ei, de pe la şapte, vin studenţii. Până la ora zece, când scade şuvoiul tineresc, nea Ilie termină stocul de reviste tehnice sau pentru femei, ultimele înfoliate cu produse cosmetice sau romane siropoase.

La ora unsprezece, nea Ilie închide. Are pauză de masă până la ora trei după-amiază. Merge acasă să mănânce, apoi îşi face siesta în fotoliul din sufragerie, uneori chiar moţăie un pic.

După-masa e momentul jurnalelor „serioase”. În drum spre casă lumea cumpără reviste groase, cartonate, psihologice sau literare. Trec bine şi revistele pe teme medicale, în ultimii ani oamenii sunt mai preocupați să moară sănătoşi.

Ziua se încheie cu teatru. În jurul orei cinci încep să vină actorii şi angajaţii Teatrului Naţional şi ai Operei. Lunea de după premiere, primul vine Stamate. Coboară grăbit din tramvai, căutând în vitrina chioşcului Revista de Teatru şi Film. Ilie citeşte, de cum primeşte revista, cronica ultimelor piese, doar îl cunoaşte pe Stamate de când a venit în urbe, ca tânăr absolvent al Facultăţii de Regie. Rugămintea lui Stamate e să pună revista în geam, deasupra tuturor, dacă cronica e bună. Dacă articolul nu e favorabil, Ilie ascunde revista pe lateral, sub integrame şi reviste pentru copii.

Lunea aceasta, Stamate ajunge la chioşc fericit, a zărit Revista de Teatru cocoţată deasupra ofertelor speciale înainte să coboare din tramvai.

– Cum e, nea Ilie?

– Bună ziua, domn’ Stamate. E bine, foarte bine, după părerea mea. Poftim revista, convinge-te singur!

Stamate înşfacă revista deschisă la cronica premierei de vineri şi se îndreaptă grăbit spre prima bancă din parc, uitând să-şi ia restul la bancnota cu care plătise. Se aşază lângă o bunicuţă cu un ţânc de vreo cinci ani ce smotocește plictisit o vată pe băţ colorată roz chimic. Zâmbește îngheţat înspre bunicuţă şi se adâncește în lectura cronicii.

„Vă recomand Emma, noua piesă ce se joacă pe scena Teatrului Naţional. Cunoscutul regizor Stamate Pilat reuşeşte să surprindă publicul cu o abordare inedită a unei piese consacrate. Drama eroinei este accentuată de replici care nu respectă întru totul scenariul original, dar reuşesc să pigmenteze trăirile personajelor. Tânărul debutant care interpretează personajul principal masculin se dovedeşte a fi un profesionist versatil, surprinzător de sigur pe el, având în vedere că e la începutul carierei. Cel mai mult însă impresionează tânăra din rolul Emmei. Deşi e încă studentă la IATC, domnişoara Ilinca Stoenescu reuşeşte să imprime personajului un aer de tristeţe dulce-amăruie, surprinzând în detaliu drama şi indecizia femeii aflate în faţa unei alegeri dificile: să plece şi să uite sau să ierte şi să lupte pentru dragostea sa. Extraordinară interpretarea, interesantă şi ideea celor de la machiaj, care ne-au prezentat o ingenuă modernă, cu plete verzi.

Riscantă alegerea unui regizor consacrat ca Stamate să lucreze cu actori fără experienţă, dar categoric rezultatul este o reuşită, publicul fiind încântat să descopere în Emma un joc actoricesc firesc şi trăiri autentice. Piesa o puteţi vedea în zilele de marţi şi vineri la Sala Mare. Vizionare plăcută!”

„Simplu, la obiect, final cam sec”, gândi Stamate, în timp ce îndoia revista să-i încapă în servietă. „Deci le-a plăcut micuţa… ca să vezi! Mai ştii, poate iese actriţă din ea!”.

Înclină capul a rămas-bun spre grupul de pe bancă. Copilul desena cercuri în pământ cu băţul pe care stătuse zahărul roz, în timp ce bunica se angajase într-o interminabilă discuţie telefonică. Ceasul din turnul catedralei sună rar, de şase ori. La ora şase încep piesele la teatru, dar azi e luni, lunea e zi de operă. Stamate închise cu grijă servieta şi o porni încet spre teatru.

Nea Ilie închide la ora şase. Face pachet jurnalele ce apar zilnic şi nu s-au vândut în ziua respectivă. Dimineaţa la prima oră vine puştiul cu ziare proaspete şi le ia pe cele din ziua anterioară. Nu rămân multe, de obicei Ilie nu comandă peste necesar, dar nu poţi şti niciodată câte se cer, şi apoi mai bine să rămână decât să nu-ţi ajungă.

Ilie răsuceşte tăbliţa cu „închis” şi pune lacătul pe uşa din spate a chioşcului. Merge agale pe aleea din centrul parcului, seara se plimbă până la staţia următoare de tramvai, să poată dormi bine. Îşi aminti cum stătea Stamate pe bancă, atât de concentrat, uitând de tot şi toate, doar el şi revista lui.

„Zici că făcea infarct de nu scria de bine. Oamenii… în fond, sunt doar nişte cuvinte!”.

* din volumul „Stația Parcul Central”, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment