Advertisements

Hermeneutica ideii de literatură

Printre emulii lui George Călinescu, Adrian Marino se considera critic de idei, comparatist, teoretician al actului literar – nicidecum un istoric literar precum profesorul său. Publică Hermeneutica ideii de literatură în 1987, după Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), şi înainte Biografia ideii de literatură (1991-2000). Putem spune că hermeneutica a fost pentru el cuvântul de ordine.

Derivat de la numele lui Hermes – purtătorul de cuvânt al zeilor – şi însemnând tehnică a interpretării sau interpretare propriu-zisă, termenul „hermeneutică”, a suferit un proces de depreciere în critica foiletonistică, ajungând să aibă o valoare aproape exclusiv decorativă. În aceste condiţii, efortul lui Adrian Marino de a-l acredita ca stindard al relansării criticii “serioase” n-a prea fost observat. Lipsa de răsunet a demersurilor teoreticianului literar se explică în parte prin insistenţa provocatoare şi lipsa de diplomaţie cu care îşi făcea el cunoscute convingerile, recurgând de fiecare dată la un fel de megafon publicistic.

Un latent simţ justiţiar determină publicul să dea atenţie în primul rând autorilor discreţi, asemănători cu “cenuşăreasa” din poveste, chiar dacă adeseori această discreţie nu este decât un truc ca oricare altul. Este regretabil că se procedează aşa, scria Alex Ștefănescu pe romlit.ro, întrucât fanfaronada scientistă a lui Adrian Marino reprezintă în fond o formă de sinceritate stângace, un donquijotism al erudiţiei şi conştiinciozităţii care ar merita mai mult credit decât i se acordă.

Am reținut din capitolul IV. Totalizarea literaturii, la 1. Cartea ca scris, că:

Extensia noțiunii de fenomen sau fapt literar în sens sociologic, la care contribuie deopotrivă criticii literari ca Thibaudet, editorii și publiciștii ca Grasset și esteticienii receptării ca Jauss fac ca ideea de literatură să treacă pe plan secund și în locul său să se impună totalitatea problemelor vieții, activității și producției literare, publicarea, difuzarea și receptarea cărților, relația autor-operă-cititor-lectură

Apoi, că ideea de literatură de vocație „enciclopedică” intrinsecă este un tipic mot-valise, un concept éclaté ce se sustrage sistematic eforturilor de clarificare. Două sunt urmările, aici:

  1. Totul este sau poate deveni literatură (orice text, discurs, literatura recuperată – documente, scrisori, jurnale)
  2. Nimic nu este literatură – excesul de polisemie poate ucide orice semnificație. Dacă totul este literatură, ea nu mai înseamnă nimic – p. 125
Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment