Advertisements

Genul polițist

Dat fiind că civilizaţia românească se afla într-un decalaj faţă de cea Occidentală şi primele noastre scrieri poliţiste au avut un substrat rural (Baltagul, de M. Sadoveanu) – scrie Felix Nicolau pe metaLITERATURA.net:

Dar tot în perioada interbelică Rebreanu a produs Amândoi, scriere cu acţiune amplasată într-un mediu perfect urban. Puţin deasupra Balcanilor fiind, într-un spaţiu de multiple influenţe, crime-ul românesc a fost întotdeauna mixat cu metaforic si fantastic.

Inclusiv Mircea Eliade a avut scrieri integrabile în acest tipar. Mărgărita Miller Verghy a publicat în 1946, la 82 de ani, romanul Prinţesa în crinolină care a influenţat nenumărate scriitoare în debutul opresiunii comuniste. Mateiu Caragiale a tipărit în 1930 povestirea detectivistică Sub pecetea taineiAşa cum se poate deduce din titlu, era vorba despre un mystery old-fashioned de o eleganţă ancien régime.

În timpul dictaturii comuniste, literatura poliţistă şi detectivistică era o specie amfibie, trebuind mai curând să se pitească decât să lanseze ipoteze curajoase.

În socialismul multilateral dezvoltat (căci la comunism nu s-a ajuns niciodată), infractorii şi criminalii erau anihilaţi urgent şi expuşi apoi oprobriului public. Toată mişcarea ţinea de propaganda succesului ideologic, deci literaturii nu-i rămâneau decât firmituri. Mai era apoi un concurs între Securitate şi Serviciile secrete capitaliste.

Fireşte, după niscaiva complicaţii, întotdeauna ieşeau victorioase serviciile româneşti şi ruseşti. Dintre autorii acestei perioade dificile trebuie remarcaţi Horia Tecuceanu (cu nouăsprezece romane ce propun un protagonist de cursă lungă, vezi Căpitanul Apostolescu şi inamicul public) şi Haralamb Zincă (Pe urmele agentului B-39).

Tradiţia românească a genului este debitoare policier-ului francez, deşi o scriitoare care a dominat multă vreme detectivistica a fost Rodica Ojog-Braşoveanu, puternic influenţată de Agatha Christie.

Chiar şi o maestră actuală a genului, Lucia Verona, are un roman, Crimă în centrul vechi, în care unul dintre personaje deţine o variantă neaoşă a hiperonimului: Agata Cristea. După Revoluţia din ’89, toate genurile aşa-zis „minore” au explodat şi au cucerit piaţa, deşi nu cu acelaşi succes ca în Occident. Cultura română suferă de un complex de inferioritate care, fireşte, se manifestă ca un complex de superioritate. Aşa se face că mainstream-ul rezistă competiţiei. Fenomenul ar fi unul onorant, dacă nu ar fi vorba mai ales despre snobi care cumpără mult, citesc puţin şi înţeleg şi mai puţin…

Un autor interesant de crime este George Arion, vicepreşedintele Clubului Scriitorilor Români de Crime, care încă din 1983, în romanul Atac în bibliotecă, introdusese un detectiv chandlerian în literatura română. Dintre autorii reprezentativi ai momentului ar fi de remarcat Oana Stoica-Mujea, cu Indicii anatomice, 2009, şi Bogdan Teodorescu, cu Spada, roman cu criminali romi şi implicaţii politice.

Renaşterea genului poliţist-detectivistic în România după 1989 a fost spectaculoasă. Tirajele enorme au rezistat câţiva ani în mod natural, apoi încă un număr de ani datorită fondurilor de la buget, după care s-au prăbuşit. Pe lângă antifonarea comunistă, se adaugă şi un gen de insularitate, de izolare a scriitorilor care îi scoate în afara unor trenduri ca „pulp” sau „new noir”. Citiți continuarea aici.

Ne mirăm de ce nu mai avem roman polițist (de mare succes) în România? Asta deși lui George Arion i-a fost tradus în limba franceză Cible royale (Genèse Edition, 2014), de către Sylvain Audet – primul roman poliţist românesc tradus în Franța. Poate fiindcă, din păcate, noi preferăm genul polițai, și succes mai mare au flashurile din sens opus postate (și publicate!) de Marian Godină.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment