Advertisements

Fantoma sau îndoiala teatrului

Preocuparea pentru teatru m-a condus la volumul Fantoma sau Îndoiala teatrului, scris de Monique Borie și publicat de Polirom în coeditare cu Editura Unitext. Prologul amintește de sursele acestei preocupări – respectiv câteva din cele mai radicale proiecte ale scenei secolului XX: Gordon Craig, Antonin Artaud, Jean Genet, Tadeusz Kantor și textele lor de estetică.

Baza cercetării propuse de Monique Borie este discursul lui Craig din „Actorul și Supramarioneta” despre spectrele din tragediile lui Shakespeare. Acesta deschide perspectiva că „mizele reprezentării scenice ar putea fi definite prin raportare la problema fantomei, în contextul mai larg al discursului său de ansamblu asupra statutului realității în teatru și asupra actorului”.

Teatrul în esența lui se afirmă ca o manifestare a unei realități, dar aceasta nu este nici de ordinul celei cotidiene, nici cea a corpului viu, ci de ordinul alteia, care se îndreaptă pașii spre tărâmurile morții. Iar acolo, corpul viu cedează locul unei figuri ce îmbină, în alcătuirea ei, mișcarea/inerția traversate de jocul forțelor invizibile, aidoma idolilor antichității – statui animate de puteri sacre, străbătute de energii venite de la zei ori de la moarte; oricum dintr-un loc de dincolo de viață.

Figura fantomei cristalizează o întreagă viziune despre teatru, înţeles ca spaţiu al dialogului cu morţii, ca spaţiu susceptibil să-i primească în el pe morţii întorși printre cei vii, să se confrunte cu întruparea lor în materialitatea scenei, altfel spus să accepte provocarea de a-i reprezenta. Căci “proba” reprezentării fantomei ca figură prin excelenţă a apariţiei unui invizibil în vizibilul scenei priveşte în mod direct esenţa teatrului.

În capitolul „Statuia și fantoma” Monique Borie amintește de Colossos, care ține de ceea ce istoric și antropologul Jean-Pierre Vernant numește „categoria psihologică a dublului”:

Un dublu este altceva decât o imagine: el nu este un obiect natural, după cum nu este nici un obiect mental, o imitație de obiect real, o iluzie a spiritului ori o creație a minții. Dublul reprezintă o realitate exterioară subiectului, dar care, prin însăși înfățișarea sa, prin caracterul său insolit, se deosebește net de obiectele familiare ce alcătuiesc decorul obișnuit al vieții. El joacă simultan pe două planuri opuse: în aceeași clipă în care își afirmă prezența, dublul se revelează ca neaparținând lumii noastre, ci unui inaccesibil altundeva.

La fel ca și Colossos-ul, fantoma marchează distanța dintre vii și morți, stabilind totodată o punte între ei. Faptul că altarul (thymele) prezent în centrul spațiului tragic e altarul unui zeu sau este eschara, sediul prin excelență al jertfelor aduse ca ofrandă eroilor dispăruți, semnifică oricum că în acest centru al spațiului tragediei se înscrie atât dialogul cu morții, cât și cu puterile divine.

Un spațiu unde invizibilul devine vizibil prin umbra celui ce se întoarce pe pământ, prin apariția unui zeu sau pur și simplu printr-o acțiune în care nenumărate semne le atestă prezența. Căci nu e nevoie ca o fantomă să intervină ca personaj dramatic sau ca un zeu să se arate și să vorbească pe scenă, pentru a demonstra că morții sunt mereu prezenți, iar zeii sunt mereu activi. Prezența / absența lor constituie însăși textura acțiunii tragice.

Advertisements

Related Posts

About The Author

No Responses

Add Comment