Advertisements

Evola, despre feminitatea modernă

Julius Evola a fost un autor și filosof politic italian pe cât de prolific, pe atât de controversat, apropiat de fascismul european. Principalele sale lucrări, Revolta contra lumii moderne (Rivolta contro il mondo moderno, 1934), Oamenii printre ruine (Gli uomini e le rovine, 1953), Fascismul (Il Fascismo, 1964) sunt traduse în toate limbile de circulație internațională.

În perioada postbelică Evola a fost marcat de ezoterism, manifestând un interes aparte pentru mistica medievală germană și pentru curentele filosofico-religioase orientale. Reproducem mai jos câteva fragmente din Rivolta contro il mondo moderno:

Într-o societate în care tipul omului viril, când nu se identifică cu larva palidă a “intelectualului” sau a “profesorului”, cu fantoşa narcisistă a “artistului” sau cu maşinismul preocupat şi jegos al bancherului sau al politicianului, este reprezentat de boxeurul sau actorul de cinema – într-o asemenea societate era normal ca şi femeia să se revolte şi să revendice pentru sine o “personalitate” şi o libertate în sensul anarhic şi individualist al epocii actuale.

Acolo unde etica tradiţională cerea bărbatului şi femeii să fie întotdeauna mai mult ei înşişi, să exprime prin trăsături întotdeauna mai îndrăzneţe ceea ce face din cineva un bărbat şi din altcineva o femeie – noua civilizaţie tinde spre nivelare, uniformizare, o stare care în realitate nu este mai mult, ci mai puţin decât individualizarea şi diferenţierea sexelor.

Ni se pare că ceea ce este o abdicare ar fi o cucerire. După secole de “sclavie”, femeia a vrut să fie liberă, să fie ea însăşi. Dar “feminismul” n-a ştiut să conceapă pentru femeie o personalitate care să nu fie o imitaţie a celei masculine, într-atâta încât aceste “revendicări” maschează o lipsă fundamentală de încredere în femeia nouă faţă de ea însăşi, neputinţa ei de a fi ceea ce este şi de a conta pentru ceea ce este: o femeie şi nu un bărbat. Printr-o fatală neînţelegere, femeia modernă a încercat sentimentul unei inferiorităţi cu totul imaginare pentru faptul că nu este decât femeie şi a considerat aproape ca o ofensă faptul de a fi tratată “doar ca femeie”.

De unde tipul băieţoaicei, tânăra vidată, incapabilă de orice elan în afara ei însăşi, incapabilă chiar, până la urmă, de senzualitate şi de păcat, căci, pentru femeia modernă, chiar promisiunile dragostei fizice prezintă adesea mai puţină atracţie decât cultul narcisist al propriului corp, decât să se arate îmbrăcată sau cât mai puţin îmbrăcată posibil, mai puţină atracţie decât antrenamentul fizic, dansul, sportul, banii, etc.

În afara unei fidelităţi pur conformiste şi burgheze, dragostea pe care Europa o avusese era cea care nu permite iubitului să nu iubească. Or, atunci când femeia, pentru a i se consacra, pretinde unui bărbat să-i aparţină corp şi suflet, nu numai că şi-a “umanizat” şi sărăcit ofranda, dar mai ales a început să trădeze esenţa pură a feminităţii pentru a adopta, şi în această privinţă, un mod de a fi propriu naturii masculine – şi din specia cea mai josnică: posesiunea, dreptul asupra altuia şi orgoliul Eului.

Restul a urmat, ca în orice cădere, după legea acceleraţiei. Într-adevăr, femeia care pretinde să-l păstreze pe bărbat pentru ea însăşi sfârşeşte prin a dori să posede mai mult de unul singur. Într-o fază ulterioară, egocentrismul ei crescând, nu vor mai fi doar bărbaţii cei care o vor interesa, ci duar ceea ce ei pot să-i ofere pentru a-şi satisface plăcerea sau vanitatea. Ca epilog, corupţia şi superficialitatea, sau o viaţă practică şi exteriorizată de tip masculin care denaturează femeia şi o aruncă în fosa masculină a muncii, a câştigului, a activităţii practice paroxistice şi chiar a politicii.

Citiți mai multe aici: Julius Evola, Despre feminintatea modernă 

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment