Advertisements

Biblioteca Eminescu

Cu biblioteca lui Aron Pumnul, Eminescu luase contact încă de la prima sa ședere în Cernăuți când, înscris de tatăl său în clasa a treia primară la Național Hauptschule, în 1858, este găzduit împreună cu frații săi mai mari de autorul faimosului „Lepturariu românesc cules den scriptori români”, cea dintâi antologie de texte românești, în patru tomuri.. „Aceasta era unica bibliotecă unde studenții cu înlesire puteau ceti și împrumuta cărți românești”, notează  în Amintirile sale, Teodor Ștefanelli care  susține că „Aceasta a fost prima bibliotecă consultată de Eminescu”, însă tot el ne face cunoscut că Eminescu cetea în „slova veche” deprinsă de acasă și că avea cu sine cărți vechi în care afla ce-i trebuie. Or, aceste cărți nu puteau să aibă altă proveniență decât  din biblioteca familiei, din casa de la Ipotești, agonisite din vreme de Gheorghe Eminovici care, după G. Călinescu, încă de la Dumbrăveni, unde se afla în slujba boierului Costachi Balș,„prinsese gust de lectură și cumpăra cărți” care, „rânduite în niște dulapuri și îmsemate pe măsura cumpărării într-un catastih, alcătuiau  într-o odaie închisă, ferită de copii, desfătarea zilelor fără lucru, de iarnă”.

„Dintre toţi copiii lui Gheorghe Eminovici, numai poetul căpătase încrederea de a cerceta Biblioteca părintească din Ipotești” , consemnează ilustrul său biograf. Rememorând anul 1861 când erau colegi de liceu, în următorul an devenind și mai apropiați, pentru că Eminescu repeta din pricina matematicii  anul 2 au ajuns colegi de clasă, Ștefanelli mărturisește că istoria antică și mitologia erau studiate  de gimnazistul Eminovici din cărți germane de care nu se despărțea nici măcar când mergea la plimbare. Pe cât de amuzantă, pe atât de înduioșătoare este amintirea unui episod în care, prins în mijlocul unui conflict izbucnit pe „toloacă”(terenul de joacă) între studenți și calfele meseriașilor din oraș, asupra căreia fiecare voia să își câștige supremația, Eminescu scapă o carte pe „câmpul de luptă” pe care „dușmanii au făcut-o bucățele”. Marea spaimă a gimnazistului de numai 11 ani era că neînapoind acest volum nu va mai putea împumuta altele. Deși s-a dovedit neîntemeiată, îngriorarea lui ne dă un indiciu prețios despre marea sa dragoste de carte și respectul pe care îl nutrea pentru bibliotecă. Această bibliotecă, care funcționa aproape clandestin în casa lui Pumnul, pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, era compusă  din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare opuri istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât cât putuse să adune profesorul din venitul său și din donații.

Odată cu sosirea „întâiului teatru românesc pe pământul Bucovinei” (trupa dnei Fani Tardini), apetitul studenților români pentru literatura în limba maternă a crescut , mica bibliotecă a fost asaltată, iar „piesele publicate de V. Alecsandri, Constantin Negruzzi, Matei Milo și alții erau citite și rescitite”. Înrâurirea acestor piese a fost atât de mare, încât studenții lui Pumnul și ai lui Sbiera, cuprinși parcă de o boală, după cum reiese din memoriile lui Ștefanelli, frumoasa boală a românismului, trezirea și creșterea conștiinței naționale, scriau poezeii și chiar piese de teatru pe care și le arătau „pe întrecute”. Eminescu însuși scrie și recunoaște că o face, fără a arăta însă colegilor nimic din creația sa până la celebra odă funerară  publicată alăturea de alte șase în Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la moartea preaiubitului lor profesor Arune Pumnul, pe care o iscălește M. Eminoviciu, privatist.

Între timp însă, începând cu toamna lui 1865, reînscris la liceu și stabilit în casa lui Pumnul ia în primire biblioteca, unde începe „să  trăiască, să doarmă și să viseze printre cărți”. El organizează colecția în așa fel încât putea oferi oricărui solicitant cartea cerută fără ezitare și fără a fi nevoit să cotrobăie prin dulap și își aduce propria contribuție la îmbogățirea acesteia, donând trei volume pe care le semnează și le înregistrează el însuși în Consemnăciurariu. Deși scurtă, această primă experiență de bibliotecar, ea încheindu-se odată cu moartea lui Pumnul și plecarea lui Eminescu din Cernăuți, prefigurează și netezește calea poetului către înalta misie pe care i-o va încredința Titu Maiorescu 1874, propunându-l ca director al Bibliotecii Centrale din Iași.

Ca student la Viena din toamna anului 1869, Eminescu frecventează  biblioteca Curții Imperiale și prin intermediul unor colegi împrumută cărți și de la Biblioteca Universității. Pe de altă parte, așa cum scrie G. Călinescu, „ Pe dată ce primea bani din țară, cumpăra cărți și dispărea apoi câtva timp din ochii colegilor”. Împătimitul cititor își află împlinirea când este numit bibliotecar al societății studențești „România Jună”, înființată prin contopirea societăților academice „România” și „Societatea literară”. Tot din Viena, în primăvara lui 1870 Eminescu trimite către redacția Convorbirilor literare poezia „Venere și Madonă” care face o astfel de impresie lui Iacob Negruzzi, redactorul revistei, încât se prezintă grabnic cu ea la Maiorescu, spunându-i: „în sfârșit am dat de un poet”. Citită de mentorul Junimii în prima adunare, poezia s-a bucurat  de mare succes. Același Maiorescu îl ridică în studiul său Direcția nouă în poezia și proza românească din 1872 la rangul de „poet în toată puterea cuvântului”, situându-l alături de Alecsandri și îi oferă șansa definitivării studiilor doctorale la Berlin, iar în toamna lui 1874 îl numește director al Bibliotecii Universitare din Iași.

G.Ibrăileanu spunea: „pe vremea aceea, biblioteca avea cărţi vechi de mare valoare, din cuprinsul cărora Eminescu trebuie să-şi fi satisfăcut din belşug nobila sa pasiune de a citi şi de a cunoaşte”.
Fericit, după propria-i mărturisire de acest loc potrivit cu firea sa singuratică, cel care a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute a dorit să facă și din meseria de bibliotecar o artă. Înzestrat cu mare dragoste pentru cultură și cu un deosebit simț al valorii, el a încercat să îmbogățească patrimoniul bibliotecii cu manuscrise și cărți din vechiul scris românesc printre care Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673), Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea de Dimitrie Cantemir (1698). „Cărţile erau înregistrate şi inventariate precis, după regulile biblioteconomice pe atunci în vigoare, cu puţin erori şi cu o grijă pentru lucrul ordonat şi conştiincios. Când se întâmpla ca vreunui volum să-i lipsească tabla de materie, Eminescu i-o făcea el însuşi. Nu uita să urmărească cu tenacitate restituirea cărţilor împrumutate profesorilor, care se ştia că sunt îndeobşte recalcitranţi la astfel de restituiri”, potrivit lui Gheorghe Zane, economist și profesor, el însuşi bibliotecar pentru cinci ani la Biblioteca Centrală Universitară din Iași.

Se înțelege că Eminescu, departe de a considera munca de bibliotecar doar o îndatorire plicticoasă, o făcea cu sârguință și pasiune. G. Călinescu afirmă la rândul său că „Eminescu voia să revoluționeze biblioteca cu tot dinadinsul… înflăcărat s-o sporească și s-o facă un instrument util de lucru”. Elanul i-a fost tăiat de intrigile lui Dimitrie Petrino, care au dus la îndepărtarea sa de la conducerea bibliotecii. Invidiosul și vindicativul obscur poet moldovean, căruia Eminescu îi criticase în „Albina” din Pesta, în 1870 broșura Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina, Cernăuți, în care blasfemia pe  profesorul Aron Pumnul, acuzându-l de pocirea limbii române și pe care îl ironiza cu numele de „Baronul de trei sarmale”, nu s-a mulțumit doar cu postul bibliotecarului absolut, ci i-a făcut un denunț pentru „ substracțiune” din avutul bibliotecii, beneficiind în această mârșavă întreprindere de sfatul și concursul lui Andrei Vizanti, cel care în 1903 va fi șters din rândul membrilor Academiei Române fiindcă, făcându-se vinovat de delapidare, a părăsit țara.

În perioada septembrie 1884 – decembrie 1886, Eminescu, deși bolnav, este angajat  ca subbibliotecar (un fel de director adjunct), tot la Biblioteca Centrală din Iaşi, în locul lui Al. Philippide, îndeplinind unele sarcini birocratice mărunte şi servind cititorii în sala de lectură.  În  paralel a predat, ca suplinitor la școala comercială, geografie și statistică.  Internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț, el pierde ultima legătură cu biblioteca însă aceasta rămâne cea din urmă  ocupație a sa și cea mai îndrăgită. Biblioteca sa personală, ca și manuscrisele, rămân în păstrare la Maiorescu și, deși poetul le ceruse acestuia pe când se afla la Botoșani în grija surorii sale Hanrieta, au fost predate Academiei Române abia în 1902. Cufărul în care poetul și-a purtat în viața-i de pelerin cea mai de preț avere a sa, cărțile, se află astăzi în posesia unui colecționar.

Privit prin prisma uriașei și complexei sale personalități, Mihai Eminescu este el însuși o mirabilă bibliotecă de cea mai pură virtute borgesiană, un paradis flexibil și încăpător pentru cei cu dorință de cercetare a vieții și a operei sale, din păcate și pentru fanteziștii care se lansează în pure speculații fără temei.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment