Advertisements

Dora

În timp ce Hip spoia de zor pereții noii chirii, Dora nici măcar nu despachetase. După job, se bucura de soarele și liniștea noului spațiu locativ. Chiar dacă era cam spartan amenajat pentru gusturile ei, apartamentul spațios o inspira. Stătea mult pe terasa acoperită ce se continua cu balconul spațios și însorit, și lucra. Își lua mereu de lucru câte ceva după program. Dora era la început cu jobul și cu toată bunăvoința colegilor, la fel de tineri ca ea, încă nu dădea randament. Creativitatea nu venea mereu la comandă, iar băieții din back-end erau nevoiți să stea uneori după puștoaica din front-end design. Așa că mai arunca un ochi și-acasă pe proiectele în lucru, ca să-și pregătească terenul pentru ideile de aplicat a doua zi.

Sărea după o vreme din balcon pe terasa mare, de deasupra apartamentului vecin și „filma” orașul de sus. Avea aparat foto pe film și putea să facă și poze, i-ar fi plăcut. Dar știa că n-ar ieși nimic interesant, pentru că n-avea zoom. Așa că după faza asta își lua foile și începea să creioneze un nou personaj. Benzile desenate ale Dorei erau funny ca și ea. Câți oamenii sunt funny? Cam unul din zece. Câți chiriași  are un oraș? Tot cam așa. Asta nu înseamnă automat că toți chiriașii sunt funny, însă Dora era mai mult decât o puștoaică drăguță.

Pentru asta de vină erau ochii căprui ce i se rostogoleau în căpșor și zâmbetul ușor parșiv, sau șuvița de păr lung, roșcat și încâlcit care-i acoperea o parte din față. Se bucura de norocul de-a fi găsit atât de rapid un apartament și bănuia că meritul îl avea damblaua proprietarului cu balconul. Pentru un tip cu bani, o lucrare ca asta era floare la ureche, cu 2-3 meseriași o dădea gata într-un week-end. Numai că Hip era la fundul sacului, probabil. Studioul din căsuța lui „cea verde”, cum îi zicea Dora, deși impresionantă în primele zile, nu i se mai părea, după primele zile de stat acolo, la fel de spațios. Avea o acustică ciudată – cel puțin pentru muzica ei indie-rock și electro.

Îl salvau terasele și balcoanele generoase.

Când nu făcea web-design sau grafică de benzi desenate, Dora se plimba cu bița prin oraș, se oprea pe la terase și făcea fotografii: tenișii Converse, scrumiera, tatuajele prietenilor, roata de la bicicletă și orice altceva i se părea amuzant. Uneori se lăsa și ea pozată, dar rar, și atunci prefera să privească de jos în sus, ca Nichita Stănescu. Asta-i sublinia ochii mari, nasul mic și buzele pline, și o făcea să pară mai interesantă. Nu că n-ar fi fost și altfel, dar între fete e mereu concurență. Cel mai mult îi lipsea un dulap mare, fiindcă-i plăcea să-și aleagă hainele după starea emoțională. La fel și în baia micuță, i-ar fi plăcut o poliță mai lată pe care să-i încapă ochelarii colorați.

Una peste alta acolo în capăt de Dâmbu Rotund era bine, măcar avea liniște și soare, se putea bronza în timp ce lucra. Și mai ales, n-o sâcâia nimeni cu aprobări sau dezaprobări, și se putea implica, fiindcă făcea totul cu pasiune. Apoi, era aproape de casa lui Adi, ceea ce, cu excepția dimineților când se grăbea la servici, făcea ca distanța față de centru să fie ceva mai puțin deranjantă.

Drumurile ei de după amiază sau de week-end spre centru treceau prin Gruia, unde stătea Adi, și acolo făcea Dora primul popas. Dacă avea și el timp, ori dacă nu erau prea mulți inși acolo, ieșeau împreună. Adi avea o curte mare în casa de pe Mecanicilor pe care-o împărțea cu alți doi băieți pricepuți la toate: reparau laptopuri, centrale termice, motoare și sudau tot felul de fierătanii, mai ales că erau aproape de Remat, de unde le luau pe mai nimic. Când Adi n-avea vreme de ieșit, Dora își lua bița și cobora mai departe spre intersecția de la 7 străzi de unde, în loc s-o ia odată cu mașinile pe strada Crișan ca să ajungă pe Horea imediat după Facultatea de litere, față-n față cu Capriccio, prefera să coboare de pe roți ca să intre pe partea pietonală a străzii Racoviță, una din cele mai vechi din Cluj.

Acolo stătea Gyula, un alt amic de-al ei, fotograf și colecționar, fiul celebrului pictor Miklossy Gavril – în vremea comunistă. Taică-su pictase celebrul tablou „Grivița 1933”, devenit un clișeu al luptei muncitorești din perioada interbelică sub conducerea comunistă. Primise după 1952 din partea conducerii mașină la scară, iar tabloul său de dimensiuni impresionante expus în Gara Clujului fusese reprodus în mai toate manualele de istorie; la fel ca și „Ana Ipătescu” a lui Alexandru Ciucurencu. Pentru Gyula, moștenirea comunistă a tatălui consta într-o casă veche situată pe strada Racoviță, al cărei exterior nu-ți spunea nimic. Abia odată intrat împreună cu Dora, puteai descoperi galeria de artă sau muzeul de antichități care se ascundea acolo.

După ce traversă holul și bucătăria, puștoaica păși într-o încăpere imensă, ca un fel de sufragerie, în mijlocul căreia trona o masă mare, înconjurată de dulapuri vechi. Când încercai să le deschizi, din ele cădeau viori de colecție, o treabă care-ți tăia cheful de curiozități. Deasupra lor atârnau covoare atât de vechi, că era greu de crezut că mai aveau vreo valoare. Dacă îl întreba însă, Gyula îți putea spune exact cât făceau, ca și cât a primit pe ele – de regulă, mult sub valoarea lor. Așa că, spre bucuria Dorei, nu se putea despărți de toate acele „comori”, deși era asaltat cu oferte din partea amatorilor de chilipiruri. Într-o zi la Gyula era plin de old-boys cu chitări, așa că Dora coborî cu ei pe Memo, la fostul Autograf. Acolo îi văzu prima oară live pe Emeric Imre și Magda Pușkaș, pe care-i asculta mama ei, împreună cu Ionuții Onișor și Mangu, pe care-i mai asculta uneori și ea, când mergea acasă la Deva și meniul muzical era doar folk. În rest, din Cluj prinsese gust doar de piesele Adei Milea.

O zi pe săptămână, Dora mergea la yoga. Găsise o școală de Yoga Prakriti pe Donath, și la început trecea Tăietura Turcului să ajungă în cartierul Grigorescu. Apoi se înțelesese cu profesorul să se vadă direct în pădurea Hoia, vara; tehnicile de respirație yoga nu se puteau practica în zone poluate sau cu aer închis. Acum învăța Dyana – meditație și Bhakti – canalizarea emoțiilor. Prakriti era o școală tradițională, care n-avea de-a face cu secta gurului Bivolaru sau Grig, cum îl alintau adepții. Văzuse pe la prietene acasă poza lui, se mirase de câți fani avea în Cluj, dar cum nu era calea ei, nu o comenta. La douăzeci și șapte de ani, Dora se trezea în fiecare dimineață uitând ce vârstă are și le râdea în nas celor care-o întrebau așa ceva. Singura lecție ce i se părea greu de înțeles era că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos”. Cum să-ți aduci aminte că ai să te ofilești într-o zi, ca tot ce trăiește pe pământ?

„Am 20 de ani”, scrise în bulina albă ce ieșea din gura eroinei abia schițate. ”Deasupra-i cerul și pe umeri îmi cresc aripi tot mai mari”. Brusc, se plictisi și răscoli pe masă după scrisoarea de la tatăl ei. O citi și rămase o vreme cu ochii pierduți în verdele pădurii Hoia. Își luă apoi stiloul și se aplecă deasupra unei foi albe, înșirând pe ea cuvinte înclinate cuminți, unul în continuarea altuia – iar șuvița sa cădea mai sus, acoperindu-le:

Tati, mă întrebi de ce nu mai scriu. Nu mai am vreme de scris pentru că sunt fericită, iar când ești fericit, nu-ți vine să-ți dai în vileag fericirea Știm amândoi ce preț are fericirea și eu încep să-mi dau seama că n-am suficient curaj să renunț la ea ca să creez. Scrii despre fericire abia când n-o mai ai, în rest, n-o consumi în cuvinte. Stai în ea și aștepți să treacă, fiindcă știi că nu-i pentru totdeauna.

Ignoră soneria telefonului, însă după al treilea apel răspunse, decisă să curme cât mai repede convorbirea.

– Bună, fată, ce faci?

– Bună! Ce să zic?! Pe-acasă, mă pregăteam să ies…

Nu se mișcă din fotoliu, niciun semnde plecare, doar că nu vorbise de vreo lună cu cineva și-n acele momente n-ar fi fost dispusă să asculte exaltările fostei sale colege.

—  Păi nu te mai rețin, numai că…

Dora oftă adânc, întoarse scrisoarea începută de parcă Ale ar fi putut s-o citească, și zâmbi. Își aminti cum își lăsa părul să cadă peste foaia de teză când Alexamdra o tot înghiontea să-i arate câte ceva.

— Ei, acum zi, și-așa n-am mai vorbit de-o veșnicie, făcu Dora primul compromis.

— Am un bilet la teatru. Mergi cu mine? veni propunerea telefonică.

— Tu, la teatru? Când?

— Diseară.

— Hopaaa! Cărui fapt datorez această onoare?

— M-am gândit la tine și…

— Auzi, fată, dar de ce nu te-ai gândit de ieri, sau de-o săptămână, sau…

— Simplu, până acu o săptămână aveam un iubit.

— Apoi te-a părăsit, ai plâns cu orele, te-ai trezit cu ochii umflați și nasul roșu, dar te-ai gândit să te răzbuni și asta cât mai repede. Începi cu piesa de teatru la care nu renunți.

— Tu știi cât l-am iubit, și ce…

— Da, știu, dar lasă-mă să termin!

— Bine… acceptă Ale.

— Iar după aceea o să mă cari într-un bar din ăla obscur de la tine din cartier, o să înfulecăm două felii mari de tort sau chiar pizza și o să bem niște tărie. Seara se va sfârși cu noi plângând. și blestemând bărbații.

— Promit să nu vorbesc de el! se precipită Ale.

— Ok, merg… făcu Dora cel de-al doilea compromis.

— Te pup, fată, te iubesc!

— Și eu, dar nu când plângi, spuse roșcata sec.

— Trec să te iau pe la șase!

— Te-aștept!

Lăsă telefonul deoparte și șterse cu dosul palmei foaia de hârtie. În vreme ce scria despre fericire și despre timp, apelul telefonic îi dezvăluise dualitatea sentimentelor: vulnerabilitatea celui care dă și egoismul celui care cere. Nu mai găsea cuvinteke potrivite pentru starea de dinainte. Luă o altă hârtie din sertar, și așeză deasupra scrisoarea tatălui. Avea s-o termine mai târziu, acum avea un gând pentru mama. Transcrise câteva versuri de Adrian Pintea, puse pe muzică de Alifantis:

„Mamă, la oraş e foarte bine!

Geme cartierul de poeţi!

Toţi sunt trişti şi palizi ca şi mine

Şi se-ncoronează când sunt beţi.

La oraş, cea mai grozavă-i noaptea!

Mergi întruna, străzile-s pustii,

Uite-aşa ajungi să nu mai ştii

Dacă scrii? Sau ea te scrie, cartea.

Dacă ai noroc, faci rost precis

De o altă magică splendoare!

O iubită cu trecut decis

Şi cu viitor la întâmplare.

Mamă, la oraş e foarte bine!

În văzduh sunt suflete şi bat,

Nu vorbesc când nu sunt întrebate

Şi-ntre toate, mă gândesc la tine.

Sunt atât de talentat pe zi

Că am raţie de sentimente!

Toate sunt curate şi ardente

Ca şi cum prin nori ar bănui.

Mamă, la oraş e foarte bine!

Toţi suntem de-o seamă cu necazul,

Învăţăm la şcoli de plânset, hazul

Şi murim întruna de ruşine.

Iar iubirile sunt, cum să zic,

Doar mirese-ntoarse din pădure,

Doar mirese cu mirosul mic,

Întâmplate numai între mure.

Mamă, la oraş este sublim.

Bine c-am fugit la timp de-acasă!

Bine că m-am rătăcit! Amin!

Să-mi cântaţi când am să stau pe masă

Şi-am să dorm de toate câte sunt,

Şi-oi visa că-s veselă-n pământ,

Rădăcină la o stea frumoasă!”

Sună să-l anunțe pe Adi de invitația lui Ale, poate venea și el cu vreun amic pe umărul căreia să plângă fata, ori măcar așa, de paratrăznet. Își aminti definiția lui Vișniec: „Dar de fapt, ce este teatrul?” întrebă brusc sufleorul, tocmai când actorul debita monologul cel mai important din piesă. Perturbat, acesta își uită rolul și se înfurie. Se duse la cușca sufleorului, îl înșfăcă de guler și încercă să-l tragă afară, dar nu reuși, întrucât sufleorul se zbătea teribil și striga după ajutor. În tot acest timp spectatorii râd în hohote, regizorul face atac de cord, iar o doamnă din primul rând se îndrăgostește de sufleor. Fain la teatru!

*o tentativă de capitol nou / detaliu de personaj, cu dialog de Teodora Matei 🙂 căreia îi mulțumesc

Advertisements

Related Posts

About The Author

One Response

  1. ce sens are
    July 14, 2017

Add Comment