Advertisements

De la Homo sapiens la Homo deus

Dacă în volumul Sapiens, scris în 2014, profesorul israelian de istorie făcea ce știe mai bine, sintetizând și prezentând într-o formă accesibilă istoria umanoizilor, în continuarea Homo deus Yuval Noah Harari pășește pe un teren minat, acela al anticipării istoriei. Ideile din acest volum par a izvorî din ultimele două capitole din Sapiens, respectiv 19. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți despre ce ar putea arăta o istorie a fericirii umane și 20. Sfârșitul lui Homo sapiens.

Câteva cuvinte despre acestea două: în penultimul capitol din volumul care l-a făcut celebru, Harari nu se sfiește să (re)pună în discuție teme majore precum chimia fericirii, sensul vieții sau cunoașterea de sine. Prezintă câteva concluzii științifice (evoluționiste) cum că fericirea nu joacă un rol în evoluție, și (biochimiste) că nimic nu ne poate modifica biochimia.

Totuși, biologii care susțin că fericirea e determinată în principal de biochimie acceptă că factorii factorii psihologici și sociologici au de asemenea rolul lor. În această abordare (biologică) a fericirii, istoria se dovedește a avea o importanță minoră, iar în ce privește sensul vieții, concluziile sunt de-a dreptul deprimante: depinde într-adevăr fericirea de autoiluzionare? În capitolul 20, cel final, trage linie afirmând că:

Această carte a început prin a prezenta istoria drept stadiul următor dintr-un continuum în care fizica e succedată de chimie, iar aceasta de biologie.

Sapiens sunt supuși acelorași forțe fizice, reacții chimice și procese ale selecției naturale care guvernează toate ființele vii… În ciuda tuturor eforturilor și realizărilor, sapiens sunt incapabili să se elibereze de limitele lor determinate biologic.

Însă, în zorile secolului XXI – își prefigurează Harari noua carte – acest lucru nu mai este adevărat: Homo sapiens transcende aceste limite. El începe acum să anuleze legile selecției naturale, înlocuindu-le cu legile proiectării inteligente. Biologii au dreptate cu privire la trecut, dar susținătorii planului inteligent ar putea, în mod ironic, să aibă dreptate în privința viitorului.

După câteva „burți” în lectura capitolelor dinspre finalul cărții (remarcate fiindcă, în mare parte, autorul are exprimări geniale), ultimul capitol redevine pasionant. În așa măsură încât te face să te-ntrebi ce-l califică pe istoric să se transforme în futurolog. Trasarea unor diagonale mari peste diverse perioade istorice (pe care autorul le stăpânește prin natura ocupației sale) este motivată de punerea în discuţie a ceea ce ştim despre noi înşine și arată cum ne-am unit ca să construim oraşe, regate şi imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi şi în cărţi, dar şi cum am devenit sclavii birocraţiei, ai consumerismului şi ai căutării fericirii.

 În epilogul volumului Sapiens. Scurtă istorie a omenirii Yuval Noah Harari notează:

Acum 70.000 de ani, Homo sapiens era încă un animal neînsemnat care îşi vedea de treburile lui într-un colţ al Africii. În următoarele milenii s-a transformat în stăpânul întregii planete şi teroarea ecosistemului.

Astăzi e pe punctul de a deveni zeu, gata să dobândească nu doar tinereţea veşnică, ci şi capacităţile divine de a crea şi a distruge. (…) Există ceva mai periculos decât nişte zei nemulţumiţi şi iresponsabili care nu ştiu ce vor?

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment