Advertisements

De ce este România altfel?

Folclorul spune că această primă ediție, publicată în 2012 la Humanitas a eseului De ce este România altfel? a fost cea mai furată carte din librăriile românești, alături de “Dragul meu turnător”, a lui Gabriel Liiceanu, volumul “Faţă către faţă, întâlniri şi portrete”, de Andrei Pleşu, cartea “Lumea secretă a nomenclaturii”, scrisă de Vladimir Tismăneanu, sau “Ochiul căprui al dragostei noastre”, de Mircea Cărtărescu.

Mie, sincer să fiu, hoții de asemenea cărți mi se par cam culți, dar culți așa, ca o înjurătură la care ți se răspunde înapoi: cult ești tu cu mă-ta! Adică, e mai greu de crezut că astfel de titluri s-ar citi, darămite să mai fie și subtilizate. Oricum, dacă snoava cu furtișagurile mi se pare mai degrabă un banc, sunt de acord că Lucian Boia este totuși un brand – cărțile sale se vând, are și site pe internet, etc.

Mesajul acestui eseu este unul evident din titlu, așa că e ca și cum ai vedea un film după spoiler. Nici prologul nu prea lasă loc de echivoc: Să fie un blestem? începe Boia:

Țările și națiunile sunt diferite. Asemănătoare și diferite. România intră și ea, firește, în acest joc al asemănărilor și deosebirilor. Nu cumva este ea totuși, și mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai „excentric”, sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?

Problema unui mesaj de acest tip este dacă stabilește o diferenţă de natură sau una de grad – deși mă tem că este vorba de prima variantă, și acesta este motivul pentru care nu mi s-a părut prea interesant eseul d-lui Boia. Autorul vrea să șocheze, să scuture puținul public cititor rămas pe baricade, avertizându-l că suntem esențialmente altfel, și nu mai este cale de a fi cumva, ontologic vorbind. În acest „altfel” constatat de Boia (oarecum din afară) se întrevede însă doar un verdict – și atunci care este motivația ridicării problemei? Dacă este vorba de simpla satisfacție de a semnala PRIMUL un neajuns al nostru ca nație, se putea mulțumi cu un articol la ziar.

Primul capitol (Întârzierea) sădește cititorului o urmă de îndoială: primele formațiuni statale românești (Țara Românească și Moldova) s-ar fi închegat târziu, abia spre mijlocul sec. al XIV-lea, ultimele de pe cuprinsul Europei. Problema majoră vine însă din întârzierea culturală: nu am produs nici un text sau document, toate informațiile despre noi venind din afară. Iar acest fapt ar fi alimentat teoriile imigraționiste, potrivit cărora românii ar fi venit de altundeva…

Și chiar dacă lucrurile nu stau așa, recunoaște dl. Boia (pentru că este vorba despre izvoarele latine, ori țările ortodoxe adoptaseră grafia chirilică în biserică), rămâne întrebarea: ce am făcut totuși până spre anul 1300?

Evul nostru mediu începe abia când în Occident se apropie de sfârșit. Venite târziu, Principatele române sunt și rămân țări mici, inevitabil dependente de puterile mai mari.

Însă primul model cultural pentru Țările române, datorită limbii folosite (slava veche) în biserică, în cancelaria domnească, și primele scrieri religioase și istorice (până pe la 1600) este cel slavo-bizantin. Urmat apoi de cel turco-fanariot, desăvârșit în secolul XVIII, când limba de cultură devine greaca, în detrimentul slavonei. Următoare idee paradoxală emisă de dl. Boia este că „slăbiciunea statului a fost o trăsătură specifică a istoriei românești. Un stat instabil, în care lipsesc proiectele de anvergură, care ia mult (printr-o fiscalitate exagerată) și oferă puțin.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment