Advertisements

Cratima între virgule

Vechiul conac din parc a devenit „Centru de Cultură Urbană”. Aşa scrie, cu litere negre pe fond alb, pe tăbliţa indicator amplasată pe pajiştea din faţa terasei clădirii. Doi ani a durat renovarea, au  fost placate scările de la intrare şi pardoseala terasei cu marmură, iar pereţii au fost pictaţi cu imagini ce înfăţişau conacul în perioada interbelică, înainte de fuga ultimului proprietar. Până şi  fântâna arteziană din faţa clădirii a fost reparată, iar lângă ea a fost montat un difuzor prin care curg seara romanţe şi arii de operă. Gurile rele şuşotesc că Primăria a cheltuit cu reparaţiile bugetul pe un an al întregului oraş, într-un jurnal local a apărut chiar un articol în autorul calculase că banii respectivi ar fi ajuns să asfalteze şase străzi sau să pună bănci noi în două parcuri.

„Ce-i drept asfaltul se crapă, iar băncile se scorojesc în doi-trei ani, pe când conacul rămâne impozant în centrul parcului” concluziona împăciuitor jurnalistul în finalul articolului. La intrarea dinspre terasă sunt uşi de sticlă ce se deschid singure dacă stai în faţa lor, ca acelea de la intrrea în mall. Dacă treci pragul imaginar, dispărut sub sistemul de glisare al uşilor, ajungi în vechea sală de bal. În week-enduri aici sunt expoziţii de pictură, fotografie sau artă ceramică, iar în timpul săptămânii sunt găzduite în sală conferinţe sau lansări de carte. Joia e ziua cea  mai săracă în cereri de organizat evenimente, mijlocul săptămânii fiind ziua în care lumea vrea să stea mai mult acasă.

Un entuziast din Primărie, dornic să nu lase sala mare goală nici macar o zi, a venit cu ideea organizării unui cenaclu literar în serile de joi. La început veneau doar câţiva poeţi tineri, respinşi de criticii „grei” ai urbei şi două profesoare de limba română pensionate, numite de un glumeţ admirator al lui Cervantes Rocinante şi Dulcineea. Treptat cenaclul s-a îmbogăţit cu noi membri, unii veniţi chiar de la sute de kilometri special ca să-şi citească operele sau pur şi simplu să asiste la şedinţele de lucru ale unui cenaclu.

Cenaclul e condus de un prozator celebru, al cărui nume nu-l cunosc toţi participanţii la şedinţe, neştiutorii ascunzându-şi elegant ignoranţa când ajung să-i vorbească sub un respectuos „Maestre”. Maestrul e un om jovial şi tânăr în gând, chiar dacă ridurile de pe frunte şi firele albe din barbă spun clar că a trecut  de şaizeci de ani. Poate dacă şi-ar rade barba ar mai fura vreo zece ani pentru aspect, dar Maestrul ţine mai mult la barbă decât la faţadă.

E seară, puţin peste ora şapte într-o zi de joi. Pe terasa din faţa vechiului conac lumea prezentă la Cenaclu zumzăie în pauză. Aşa e obiceiul la Cenaclu, după ce se citesc textele în dezbatere lumea iese la aer curat, să se aşeze mai bine ideile. Fumătorii au liber la poluat, să nu-şi piardă ideile cu gândul la ţigară, iar cei străini de acest viciu se delectează cu un pahar de apă. Maestru a interzis consumul de mâncare sau alcool până după şedinţă, hrana cică moleşeşte creierul, iar alcoolul ascute limbile prea tare. Cu nemâncatul nu a fost nici o problemă, în privinţa alcoolului însă membri mai vechi au cârcotit vreo câteva săptămâni. Problema a fost rezolvată de doi membri permanenţi ai cenaclului, brusc afectaţi de boli de ficat ce permiteau doar consumul apei de izvor. Apă adusă de cei doi de acasă la fiecare şedinţă, cu iz de prune sau de mere. Maestru a fost înţelegător cu această problemă de sănătate, în seri cu lecturi de o calitate îndoielnică şi pe el îl  supără ficatul.

Pe marginea fântânii arteziene stau două doamne subţirele, trecute binişor de cea de-a doua tinereţe. Una e roşcată, un roşu violent şi artificial, rezultat din prea mult timp stat sub cască la coafor. Părul tern, probabil alb sub vopseaua permanentă, e încreţit şi coafat cu mult volum, cum se purta în anii optzeci. Sub părul roşu ohihneşte o frunte înaltă, plină de riduri încruntate vertical şi doi ochi cenuşii ce mărginesc un nas coroiat, aplecat spre o gură cu buze subţiri, rujate cu un roz insistent. Aduce mai mult a vultur pleşuv, greu de spus de unde i s-a tras porecla „Rocinante”, posibil de la „coama” roşie.  De fapt o cheamă Elvira şi a fost profesoară de literatură la şcoala din centru. De când e pensionară frecventează asiduu lucrările Cenaclului, fiind printre cei mai exigenţi critici prezenţi în sală. Remarcile acide ale doamnei Elvira sunt ulterior publicate şi într-un cotidian local, unde dânsa asigură sarea şi piperul paginii de artă şi cultură.

Cealaltă doamnă are părul grizonat, prins într-o coadă şcolărească cu elastic luat de la borcanele de compot. Poartă o rochie gri, cu buzunare mari şi pantofi de pănză fără toc. Părul zburlit ce n-a încăput în coadă, cu siguranţă neumblat  la coafor de ani de zile, umbreşte o frunte îngustă şi senină, brăzdată doar de căteva riduri domoale, întinse leneş deasupra unor ochi umezi şi albaştri. Surăde blând, a Dulcineee romantică, în timp ce soarbe dintr-un pahar de plastic o licoare ce pare a fi apă de izvor. Elvira fumează nervos cu mâna stângă, lăsând scumul să cadă într-o farfurioară albă de porţelan. Picioarele îi tremura agitat pe dalele fântânii, tocul pantofilor ţăcănind a telegraf stricat pe marmură.

– Groaznic Mario, absolut terifiant! Încotro se îndreaptă literatura în ţara asta? Nu cred că se îndreaptă înspre o direcţie, rătăcim doar bezmetici şi fără sens. Ce am ajuns să ascult, ce îmi aud urechile şi îmi văd ochii într-un cenaclu literar cu pretenţii!

Maria urmăreşte absentă o furnică ce face slalom printre dalele încinse de căldura amiezii trecute,  nădăjduind să ajungă la verdele salvator al ierbii.

Îi spun eu când intrăm, le spun de fapt tuturor! Cum să aduci astfel de amatori să citească în faţa unor intelectuali de elită? Oameni fără un pic de pregătire literară, persoane care n-au nimic în comun cu proza. Unde, Doamne iartă-mă, l-a găsit Maestrul pe acest… nu ştiu cum să-l numesc, nu pot să-i spun scriitor. Ce profesie zicea că are când s-a prezentat?

  ... susură Maria, cu ochii la furnică

  Poftim, inginer! Azi mâine ne trezim cu vreun strungar sau instalator cu veleităţi artistice. Ce are în comun un inginer cu beletristica?

— Nu ştiu Elviro, poate îi place literatura.

— Una e să-ţi placă, alta să te apuci să o faci. Şi mie îmi place să mă uit la curse de maşini, dar nu mi-a trecut prin cap să mă urc la volanul uneia dacă nu am carnet. Să te prezinţi în faţa unor specialişti cu asemenea utopie…

— Mie mi-a plăcut! îndrăzneşte timid Maria.

— Nu zău, ce naiba ţi-a plăcut? Era o poveste fără cap şi fără coadă, n-avea o introducere cum se cuvine, iar finalul, dacă acela se poate numi final, cădea ca un topor în mijlocul desfăşurării acţiunii.

— Măcar avea acţiune, Elviro. Şi apoi, scrierea curgea frumos

— Frumos curgea, nu am ce spune! Cum curge apa asta din fântână, direct spre canal.

Maria zâmbi şters.

Nu merge la canal, e reciclată şi aruncată iar în sus. Mi-a explicat nepotul meu o dată când am fost cu el în parc cum funcţionează, a văzut el pe internet cum sunt făcute fântânile arteziene. Jerba aceea frumoasă de stropi e din apa ce a curs înspre canal.

Elvira stinse ţigara în farfurioară şi scoase alta din pachetul aproape gol. Puse încet farfurioara pe marginea fântînii, atentă să nu verse scrumul. Scoase din poşetă o brichetă neagră cu un “E“ auriu gravat în mijlocul unui cerc verzui şi îşi aprinse ţigara. Strecură bricheta înapoi în poşetă şi se aşeză şi ea pe marginea fântînii.

— Nici nu cred că are rost să mă consum, pare-mi-se că doar eu observ că ne-am îmbogăţit cu o serie de amatori în cenaclu, în timp ce profesioniştii dispar din peisajul literar. Şi apoi, pot suporta orice până la ortografie. Cum să te apuci de scris dacă nu cunoşti limba română cumsecade? Tu cred că nici n-ai observant, la tine n-au ajuns foi dactilografiate!

— Scoase la imprimantă, Elviro.

— Mă rog, scoase la imprimantă. N-a fost în stare nici măcar să scoată cincizeci de exemplare, să ajungă la toată lumea. Mai bine să-ţi rămână decât să nu-ţi ajungă, au primit foi doar cei din primele trei rănduri.

— Nu a fost o problemă pentru mine Elviro, eu m-am bucurat să îl ascult.

— Chiar bucurie a fost, Mario, nici nu ştii de ce ai scăpat că n-ai avut textul în faţă! În prima frază a mâncat două litere, câinele acela care ai auzit tu că alerga pe câmp de fapt „alega pe câmp”, iar copacii goi de alabastru erau pe pagină „de albastru”.

— Sună bine şi albastru, Elviro!

Scrumul căzu din ţigara Elvirei pe dalele albicioase, ridicând zid de netrecut în calea furnicii.

— Poftim, am făcut şi mizerie din cauza subintelectualului! Cum sună bine Mario “copacii goi de albastru”? Poate în poezie, dar în proză nu e pardonabil, nu poţi transforma o greşeală de scriere în metaforă. Stai liniştită că nu s-a oprit aici cu schingiuirea limbii române, în aliniatul doi trona la mijlocul frazei o cratimă între două virgule. Stătea acolo, uitată, neştiind probabil dacă trebuie să lege sau să despartă două cuvinte. Cred că de asta i-a pus virgulele de o parte şi de alta, să nu fugă cumva din text până când se decide. Nu are rost să mai continuu, nu poţi începe să scrii proză fără să cunoşti gramatica şi structura unei scrieri, poţi să întrebi de cei care cunosc problema cum se face dacă nu ai habar.

— Ne învârtim în cerc, Elviro, dacă lucrăm tot după reguli. E nevoie din când în când de un neştiutor de reguli care să le schimbe pentru a putea progresa. Şi apoi, regulile sunt pentru matematică, literatura e libertate, e doar o stare pe care o trăieşti şi vrei să o împarţi cu ceilalţi. Nu poţi trasa reguli după care să simţi sau să-ţi împărtăşeşti emoţiile, dacă ar fi aşa nimic nou nu s-ar mai putea scrie. Lasă omul să se exprime cum vrea, nu contează forma în care o face, important e că o face. Cine suntem noi să decidem ce va plăcea sau nu cititorilor?

— Orice ai spune tu, cratima între virgule nu poate sta! Nu are loc, nu are rost şi nu e nici un progres literar în sfidarea unor reguli clare de gramatică!

Pe terasă apăru Maestrul cu clopoţelul şcolar ce vestea sfârşitul pauzei. În Cenaclu există  o poveste despre acest clopoţel: zice-se că Maestrul, care a fost profesor la Şcoala Gimnazială, l-a primit cadou când s-a pensionat. În perioada aceea tocmai apăruse în şcoală o modernă sonerie electrică, care vestea începutul şi sfârşitul pauzelor. Pentru a evita veşnica odihnă a clopoţelului în vreo debara sau, mai rău, la tomberon, Maestrul l-a solicitat să facă linişte în Cenaclu.

Poeţii sunt mai răi ca preşcolarii  când se aprind, iar prozatorii – cu greu i-ai putea încadra la ciclul primar când nu le place ce aud. De critici nici nu are rost să vorbesc, doar de aceea li se spune critici. Cu siguranţă nu va rugini limba clopoţelului în Cenaclu

glumise Maestrul  în ultima sa zi de lucru ca profesor de limba română. Aşa se spune că a apărut clopoţelul la Cenaclu, dar în Cenaclul Literar poveştile sunt multe şi nu toate adevărate. Ce-i sigur e că începutul şi sfârşitul pauzei în cenaclu sunt anunţate cu un clopoţel şcolar. Cling, cling!

– continuă aici

 * fragment din povestirea Cratima între virgule, citit de autoare la cenaclul UBB din 31.X.2017 Povestirea face parte din volumul „Staţia Parcul Central”, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.

Advertisements

Related Posts

About The Author

No Responses

Add Comment