Advertisements

Cratima între virgule II

continuare de aici

Cling, cling! Suna un clopoţel din ce în ce mai aproape în liniştea serii. Damian întredeschise ochii şi se ridică în capul oaselor pe bancă. Pe alee venea încet Frone, trăgându-şi căruciorul peticit după el. De mânerul căruciorului agăţase un clopoţel, probabil uitat de vreun copil la groapa de nisip.

— Seară bună, coane! Ce zici de soneria mea, am agăţat-o la cărucior să mă audă toată lumea când sosesc. Sper că nu ai venit după haină, am dat-o în iarnă la schimb pe-o pătură de lână. Acuma-i cald şi bine, dar în decembrie e frig şi jacheta matale era cam subţirică. Avea nişte chei într-un buzunar, le-am păstrat să ţi le dau dacă te mai întâlnesc, stai doar un pic să le găsesc.

Frone începu să scotocescă în buzunarele cusute pe laterala căruciorului cu pătrăţele roşii şi negre. Averea lui Frone stă într-un fost cărucior de cumpărături, îmbogăţit de vagabond cu buzunare largi pe fiecare parte, să încapă cât mai mult în el. În buzunarele din stânga pune lucruri mici, dar  încă de folos, aruncate de cei ce nu le mai vor la tomberon. Are Frone în buzunare brichete, cutii de chibrituri, foarfeci şi ace de cusut, ochelari de vedere şi de soare, plicuri cu zahăr şi un ceainic în care, în serile de toamnă fierbe menta ce creşte lângă gardul vechiului conac. În buzunarele din partea dreaptă stă doar mâncare şi nelipsita sticlă cu alcool sanitar.

Pe cadru, deasupra roţilor e prinsă o curea de piele mov cu care Frone strânge pătura şi o jachetă groasă bej, ce vara devine pernă. Prea multe lucruri nu are Frone în cărucior, doar câteva haine şi o pereche de bocanci de iarnă, încălţămintea se găseşte mai greu pe măsură. Pe fundul sacului e ascuns un portofel de pânză în care ţine buletinul şi numărul de telefon al lui Şerban, în caz că moare  să fie anunţat. Damian urmărea amuzat de pe bancă activitate febrilă a vagabondului.

— Lasă prietene, nu te mai strădui! Oricum am schimbat încuietorile, nevastă-mea e destul de panicată când vine vorba de siguranţă.

Frone se opri din scotocit şi închise buzunarele cu grijă. Se aşeză pe bancă într-un capăt, iar Damian se trase în celălalt capăt al băncii, lăsându-i loc lui Frone să se întindă.

— Nu stau mult, uite că s-a înnoptat. Te aştept de ceva vreme, am aţipit de-a binelea şi am visat tot felul de prostii. Ştii clădirea aceea veche din centrul parcului? Am visat că o renovaseră, era zugrăvită în alb şi avea terasă cu pardoseală de marmură. Era reparat şi pavajul din jurul clădirii, iar fântâna arteziană din faţă arunca jerbe răcoroase de apă..

— Fii serios domnule, cine să renoveze vechiul conac? Sigur trebuie o grămadă de bani să-l facă să arate ca pe vremuri, dacă ar fi atâţia bani la primărie mai bine ar asfalta câteva străzi sau ar schimba băncile din parc. Sunt tot felul de dubioşi prin parc mai nou, duminică seara doi zevzeci au sărit pe banca Veturiei până au rupt-o. Noroc cu hamacele, altfel dormea biata de ea pe iarbă!

— Ce hamace?

— Au pus hamace între copacii de lângă lac, poţi să stai în ele toată noaptea. Ziua e mai aglomerat, vin tineri ce stau până seara pe ele, povestesc sau cântă la chitară, dar seara pleacă şi putem dormi în ele. Mai trec gaborii, dar dacă nu facem mizerie ne lasă în pace. Pui o pătură pe hamac, să-ţi ţină cald la şale, îţi iei o pungă de sămînţă de la magazin, dar musai să ai şi cornet pentru coji, pui căruciorul la picioare şi dormi ca-n rai.

— Păi şi seminţele la ce îţi trebuie?

Frone zâmbeşte enigmatic, ca omul ce-a descoperit esenţa vieţii, dar nu o poate împărtăşii oricui.

— Sămânţa e aşa… pentru senzaţie. Stai în hamac cu ochii la cer şi mănânci seminţe. Asta-i fericirea!

— Fericirea şi preţul ei… Ce este şi cât costă fericirea? Grea întrebare, oftează Damian.

— Nu-i grea deloc, îţi spun eu cât costă: un leu şi cincizeci de bani. Atât e punga de sămânţă la magazinul de lângă parc. Hamacele sunt gratis, ţi-am spus că seara sunt goale, iar cerul e al tuturor.

Damian se apleacă şi scoase de sub bancă o servietă maro de piele. Deschise geanta şi scoase din ea o carte subţirică, cu coperţi albastre, pe care i-o întinse lui Frone.

— Am scris o carte despre parc. Nu ştiu cum mi-a venit ideea, cred că m-ai inspirat în seara aceea, ai fost un fel de muză pentru mine.

Frone se încruntă înspre Damian, strângând cu putere băţul ce-l ajuta la mers.

— Ce-ai spus că sunt? Te rog să nu-mi vorbeşti urât, n-oi fie mare domn, dar merit să fiu respectat.

Damian zâmbi liniştitor, privind ţintă la mâna slabă şi zbârcită a lui Frone, care cu greu ar fi putut ridica băţul de la pămînt, darămite să-l şi transforme  într-o armă.

— Muza e…Lasă, e un pic mai greu de explicat. Nu e de rău, n-am vrut să te jignesc. Îmi cer scuze dacă te-am supărat, voiam să spun doar că, în mare parte cartea e meritul tău şi al băncii tale.

— Ai scris o carte despre mine? Ochii lui Frone se rotunjiră a uimire,

— Nu despre tine, despre parc. E puţin despre oameni, mai mult despre copaci, bănci şi alei. De fapt, apari şi tu în câteva scrieri.

— Deci sunt un personaj în cartea ta.

— Da, poţi spune că eşti.

Din buzunarul lateral al căruciorului apăru sticla cu alcool îndoit cu cafea. Frone înghiţi de cîteva ori cu sete lichidul maroniu, apoi întinse sticla spre Damian.

— Ia o duşcă, fac cinste!

Damian luă sticla şi adulmecă mirosul de alcool. Duse sticla înspre gură, dar nu bău din ea, ci o întinse înapoi spre Frone.

— Să nu te superi, nu prea mai beau. Nu-mi face bine, la început am renunţat de gura nevesti-mi şi a prietenilor. După vreo lună m-am obişnuit, acuma nu mai simt nevoia să beau decat rar, iar atunci mă gândesc la supărarea Alinei şi îmi trece.

— Alina e nevasta rea de muscă?

— Nu-i rea de muscă, nu e rea deloc de fapt. Are dreptate, eu am îmbătrânit şi nu-mi mai face bine. Nu face bine alcoolul nici la tinereţe, trebuie consumat cu măsură şi măsura se pierde după al treilea pahar. Te simţi bine, nu-ţi mai pasă de nimic, îţi pare că problemele tale au dispărut. Problemele însă nu dispar, nici măcar nu se ascund. Doar tu nu le mai vezi, uneori ai nevoie de o perioadă de pauză să le accepţi. Eu nu am vrut să îmbătrânesc, mi-a fost frică de ziua în care nu voi mai fi tânăr. Credeam că totul se sfârşeşte în momentul în care încărunţeşti şi te dor şalele,

Vagabondul sorbi cu sete din sticlă, apoi îi puse dopul şi o strecură la loc în buzunarul lateral.

— Nimic nu se sfârşeşte până mori. Nu am eu multă şcoală, dar atâta ştiu şi eu: sfârşitul e atunci când nu mai eşti. Şi nici atuncea nu e sigur că s-a terminat, s-a terminat doar viaţa ta pe lumea aceasta, Dar astea sunt gânduri cam grele pentru mine şi pentru seara asta, acum vreau să mă bucur că m-ai făcut celebru.

— Mult spus că te-am făcut celebru!

— Ai spus că sunt un personaj în cartea ta. Dacă m-ai zugrăvit cum trebuie lumea o să mă ţină minte. Am s-o citesc, să ştii că o să-ţi citesc cartea. Ziua, pe lumină, eu seara nu stau sub felinar, şi aşa nu prea mai văd bine. Îţi mulţumesc, văd că are foi multe, dacă nu-mi place am hârtie de cornete pentru vreo două luni.

Damian închise servieta şi o împinse sub bancă. Se aplecă în faţă, sprijinindu-şi capul pe palme.

— Mai stau un pic, doar câteva minute. Ştiu că trebuie să dormi, lasă-mă doar să mă odihnesc puţin pe banca ta. Nu ştiu de ce sunt obosit, mă oboseşte viaţa pur şi simplu uneori. Chiar am îmbătrânit, cred că-i firesc şi de fapt nu-i nimic de speriat. E doar o altă etapă a viaţii, dar viaţa e frumoasă în orice moment dacă ştii să te bucuri de ea. Îmi place să vorbesc cu tine, dacă aş spune gândurile astea studenţilor sau prietenilor mei mi-ar zice că sunt platitudini şi că îmi plâng de milă. Tu însă… eşti adevărat şi simplu, la fel ca banca ta.

— Stai cât vrei, ţi-am spus că pot dormi în hamac dacă mi-e tare somn. Doar să nu adormi din nou, ziua banca e a tuturor, dar noaptea e a mea. Şi apoi, de ce să dormi pe banca mea când ai un pat acasă. În parc toţi sunt în trecere, unii se plimbă, alţii chiar aleargă. Sunt nebuni care fug la şase dimineaţa pe alei, nu mai poţi dormi după ce răsare soarele. Nici iarna nu au odihnă, aleargă prin frig sau îşi plimbă câinii înainte să pornească tramvaiele. Ce modă o fi şi asta, să te trezeşti cu noaptea în cap să fugi pe aleile din parc, sau să plimbi un biet animal ce n-are curte? Se schimbă lumea, azi mâine trebuie să mă mut şi eu sub vreun pod, să las banca celor ce vin în parc şi noaptea. Vezi, coane, probleme am şi eu, doar că nu mă gândesc prea des la ele!

Frone  îşi culcă băţul lângă cărucior, plecându-şi umerii spre colţul lui de bancă. Luna creştea în spatele lor, lungindu-le umbrele încovoiate pe marginea liniei băncii. Ca două virgule ce odihneau pe marginea unei cratime.

 

 

Advertisements

Related Posts

About The Author

No Responses

Add Comment