Advertisements

Coșmarul

      — Auzi Jorj, dacă ai putea acum să bei o cafea după care să uiţi tot, dar tot-tot-tot, ai face-o? l-am întrerupt.

      — Ce-ți veni? se amuză el, deși părea cam neliniștit.

      — Spuneai pe drum încoace de senzația aia a ta cum c-ai trăit totul, și că tot ce urmează de acum înainte nu-i decât… un bis? Și mă gândeam că ți-ar prinde bine o cafea dintr-asta, nu ce bei acum. Că tu trăiești ca-n vis, bine zic?

      — Da, zise el neconvins, privind ușor nedumerit spre mine, apoi spre cana de cafea, pe care puse mâna, o roti ușor să se adune, parcă, și-o dădu pe gât. — Na, uite c-am băut-o și încă n-am uitat unde suntem! Iar tu mi-ai rămas datoare c-un răspuns: vii cu mine?

      — În delegație? Nu știu, problemele de urbanism nu mă prea pasionează… cu ce mergi?

      — Cu Tuaregul de la Primărie, ca de-obicei.

      — Mi-ar plăcea să mă plimb prin Oraș, să revăd Parcul, podurile, apa…

      Seara, acasă, m-am culcat cu gândul la drumul de a doua zi spre marele Oraș și-am visat cu mașini. Se făcea că ele, mașinile, aflaseră de intenția Primarului de a le alunga din oraș. Abia rezolvase acesta problema străzi-lor semicentrale, că un val de nenorociri lovise Orașul.

      Pensionarii, nemulțumiți că nesimțitele pe patru roți parcau pe trotuare, în dreptul curților proprietate personală, lăsând pete de ulei și mai ales, ocupând locul destinat biciletelor și motocicletelor nepoților, urmă–reau cu ciudă mașinile parcate și hărțuiau nevinovata piesă dintre scaun și volan – să nu mai parcheze acolo! Cum ar veni, să se ducă nesimțiții să-și lase căruțele cu patru roți în parkinguri, nu pe strada lor. Strada fiind, în marele Oraș, proprietate personală, dacă trecea prin fața curții personale, chiar dacă era dincolo de gard.

      Primarul rezolvase problema amplasând stâlpișori pe trotuarele străzilor semicentrale, astfel că afurisitele nedeprinse cu procedeul levitației încurcau și mai rău traficul din marele Oraș, înghesuindu-se pe câte două rânduri acolo unde mai puteau opri la orele dimineții. Însă la orele misterioase ale zilei, cum ar fi, să zicem, pauzele de prânz, sau la ore târzii, precum cele la care fetele și femeile cuminți ca mine plecau la culcare, ieșeau pe neașteptate de după vreun colț de stradă sau se ițeau de după vreun stâlp, care le-ascunsese până atunci privirilor atente, și atacau pietonii neajutorați. Cu precădere pensionarii cădeau zilnic victime ale mașinilor, indiferent că era zi sau noapte, trecere de pietoni sau stație de autobuz, pe străzi aglomerate sau mărginașe – de oriunde se puteau ivi mașini reci și răzbunătoare. Speriați, pensionarii alergaseră-n biserici să pună acatiste, să ceară iertare pentru greșelile lor.

      Unii, mai de vază, se plânseră chiar Primarului, de îndată ce l-au prins într-o emisiune radiofonică. Acesta le promise, din spatele microfonului, că va institui amenzi drastice pentru toate vehiculele pe patru roți. Nu ajunge! înroșiră pensionarii liniile telefonice, apoi internetul și feisbucul. Astfel că primarul demobiliză un detașament de husari locali, de la paza panseluțelor, la paza străzilor din Oraș, cu sarcina să amendeze orice vehicul suspect, și să le verifice roțile. În cele din urmă, șeful SST (sindicatul șoferilor taximetriști), grupare identificată ca și coordonatoarea din umbră a mișcării anti-pietoni, fu convocat în biroul pătrat din Primărie, pe care primarul marelui Oraș îl împărțea cu o broască țestoasă. Surprins cu mâna în acvariu, în timp ce-și hrănea patrupedul cu creveți deshidratați, vajnicul primar își invită interlocutorul să ia loc.

      Acesta se conformă, privindu-l pe edil interesat:

      — Mănâncă mult? Și eu am un șarpe, se destăinui el.

– continuă aici 

* fragment din ORASUL imPOSIBIL, roman în curs de apariție.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment