Advertisements

Coșmarul

Clădirea gării e singura luminată din orașul de provincie ascuns în beznă. Te uiți cum peronul se umple încet de oameni, și cum unul mai curajos traversează linia ferată, din când în când, spre peronul îngust. Trenul de noapte întârzie, iar călătorii,din ce în ce mai nerăbdători, vin dinspre sala de așteptare, tot mai aproape de locul în care fumezi liniștit. Nu știi de ce te afli aici: nu aștepți nimic, nu trebuie să pleci nicăieri…

Asculți doar zumzetul mulțimii care crește și el, odată cu șuieratul gării. Nu se vede nimic, dar vocea metalică anunță la difuzor trenul care urmează să intre în gară. Mulțimea se urnește tot mai aproape de linii, unii sprijinindu-și bagajele de stâlpi, în timp ce alții, ceva mai curajoși, se apleacă spre linie încercând să vadă locomotiva care se apropie. Șuieratul crește, odată cu nerăbdarea călătorilor.

Mâinile se strâng pe bagaje, în timp ce oamenii se înghesuie unul într-altul, de parcă s-ar teme să nu scape trenul. Ce naiba cred, c-o să plece fără ei? În loc să se oprească, șuieratul crește și crește. Nu e zgomotul făcut de roțile care frânează, ci fluierul locomotivei. Mecanicul trage semnalul, iar oamenii, înghesuiți deja pe peron, în loc să se depărteze de linie, se apropie. Trenul trece prin dreptul lor fără să încetinească defel, umflându-le hainele și spulberând câteva pălării. O femeie țipă, un copil cade, iar un bărbat strigă ceva, amenințând cu pumnul.

TT se trezi transpirat, repezindu-se la ceas. Era cât pe ce să-ntârzie la gară. Se echipă rapid și ieși în hol, unde Barbu-l așteapta fumând liniștit. Abia afară din hotel se liniști și el și se opri să tragă aer în piept: pe străzile pustii ale orașului se împrăștia o lumină galbenă, caldă. Barbu se urcă la volanul ultimului model Dacia 1300 alb cu albastru și dispăru, în timp ce TT și-aprinse o țigară înainte să deschidă ușa Daciei negre.

Se luă după colegul său aproape fără să vadă șoseaua. În fața lui se derulează aceeași scenă din gară, cu o singură diferență: stopurile roșii ale mașinii conduse de Barbu, pe care le vedea ca prin ceață, suprapuse peste călătorii așteptând disperați un tren care nu mai venea. În fața Gării mari din Cluj, ofițerul de miliție judiciară auzi strigătul impacientat:

— Vii odată, TT? Cred c-au ajuns deja!

Îl calmă pe colegul său, încercând să deslușească mișcarea din zona Bufetului „Ciocanul”. Gara mare, cum îi spuneau clujenii, inaugurată pe 7 septembrie 1870, a fost construită de firma engleză Warring, după proiectele lui Karl von Gega. Clădirea înaltă și cărămizie, reconstruită în anii `50 – după ce edificiul austro-ungar, la fel de impozant, a fost distrus mai bine de jumătate în război – domina partea de nord a orașului. În dreapta era clădirea Gării mici, unde opreau trenul personal, iar în stânga, cartierul de ceferiști ale căror ocupații dădeau numele străzilor pe care locuiau: Conductorilor, Mecanicilor sau Mașiniștilor.

Linia de cale ferată din nord făcea un X cu Someșul mic, ce traversa orașul de la nord-vest la sud-est. În stânga clădirii principale construite în stil austriac, după bufet și Piața Gării, dincolo de locul în care-și concentrase privirile, se vedea unul din podurile mari ale orașului. Erau șapte, plus încă zece mai mici.

— Un minut, Barbule!

Nu mai auzea nimic din cearta prinsă cu urechea stângă în timp ce traversa spre Gară. Ploua, iar cei doi intraseră mai mult ca sigur în cârciumă. Pentru că așteptau o echipă de la Inspectorat, nu era timp să dea o raită prin local, deși TT aR fi vrut să vadă ce faună îl popula acum, aproape de ora închiderii. Se întoarse, privind în lungul străzii principale care pleca de la Gară spre centrul orașului. Se numise cândva chiar strada Podului, acum îi ziceau Horea.

Mergea perpendicular pe Someșul Mic, cale de câțiva kilometri, terminându-se în dreptul celui mai mare pod din oraș, încadrat de patru palate.

— Ce ți-a luat atât, comisare? Voiai să prinzi acum criminalul, aici în Piața Gării?

Barbu părea amuzat de iminenta lor plecare: se împăcase cu situația (spre deosebire de TT), din moment ce venea altă echipă, sau îi era pur și simplu dor de casă? Gara pustie se umpluse dintr-o dată de oameni, așa că TT lăsă întrebările pentru mai târziu, ca să-i descopere printre călători pe cei trimiși de la București. Umbla vorba că aveau trei luni termen de rezolvare a cazului. În fruntea echipei era colonelul Ceacanica, consilier al șefului Inspectoratului General al capitalei.

Îl recunoscu după mersul apăsat: un ins sobru, înalt, cu pălărie, care mergea în fruntea grupului, cu barbă și cravată. Nu se uita în jur, sau nu-și dădeau ei seama, chipul fiindu-i acoperit pe jumătate de pălăria cu boruri drepte. Era genul de om care nu renunța la ținută nici când vântul sufla să-ți zboare și capul, nu doar pălăria. Părea să nu se grăbească – era doar obosit sau știa ce-l așteaptă? După ce-l salută scurt, TT îl conduse la Dacia neagră.

Cu coada ochiului  îl văzut pe Barbu mergând spre mașina lui cu un echipaj format din patru inși, ceva mai volubili: le auzea vocile până să urce în mașina lui. Colonelul deschise vorba abia după ce porni motorul Daciei, privind, ca și cum el ar fi fost la volan, asfaltul, fără s-arunce spre el măcar o privire:

— Care-i treaba, Traiane? Nu pari prea încântat!

— De revedere? Ba da! De cum stă treaba aici la Cluj nu-s eu mulțumit!

— Așa? O să-mi faci un rezumat când ajungem la sediu…

— Nu la „Siesta” mergem?

Se uită în oglindă după mașina care-i urmărea o parte din drum, ca să se îndrepte apoi spre „Continental”.

— Ce-i cu „Siesta” asta? Nu mai mânânc nimic, e târziu!

— Așa se cheamă hotelul sau vila la care sunteți cazat! Singurul de patru stele din oraș…

— Nu acolo stai și tu? Și restul echipajului? se dumiri abia acum Ceacanica de ce venisem la gară cu două mașini.

— Noi stăm la „Continental”, și restul. Toate hotelurile din oraș sunt pline cu milițieni, unii stau și la rude. Pentru dumneavoastră s-a găsit o cameră în Vila Siesta care aparține de Continental, dar are camere mai mari și e mai liniștită – e singura locație de patru stele din oraș! 

— Mergem la Siesta să las bagajele, după care o să te rog să mai rămâi puțin ca să-mi faci un rezumat al cazului. Până atunci aș vrea să-mi spui pe unde mergem, să mă familiarizez cu orașul. Bănuiesc că tu-l știi deja pe de rost…

— Păi, să încerc să vă fac orientarea, cu toată apăraia de-afară… Gara rămasă în spate domină partea de nord a orașului. Ne deplasăm acum pe Bulevardul Horea, perpendicular pe Someșul Mic, spre centrul vechi. Centrul ăsta va rămâne în dreapta noastră, încercuit de canalul Morii și traversat de câteva poduri mai mici. Se termină în dreptul podului mare din oraș, încadrat de patru palate. Imediat după pod, în stânga vom vedea o Piață dominată de statuia lui Mihai Viteazu.

— Și asta-i tot, suntem deja în centru?

Am dat din cap. Orașul nu era chiar așa de mic cum ne imaginam noi, bucureștenii, deși avea încă aerul acela demodat, specific provinciei. După o vreme Ceacanica își dădu singur seama că eram în centru: Catedrala catolică frumos luminată, străjuită de statuia cu soclu alb a lui Mattia Corvinul nu lăsa niciun motiv de îndoială.

— Se pare că te-ai orientat… mă privi în sfârșit ceva mai atent Ceacanica.

— Când stai mult într-un oraș, trebuie să-ți găsești repere.

— Și tu crezi că ți le-ai găsit? se întoarse Ceacanica spre mine.

— Da, mi-am făcut o idee. Echipajul dumneavoastră stă mai mult aici?

— Stăm până-l prindem…

N-au cum, se gândi TT, dar își mușcă limba, păstrându-și vorba pentru sine. Habar n-aveau ce-i așteaptă! Credea în prima impresie și în instinctele sale, spre deosebire de Ceacanica, un ins mai degrabă meticulos. Fiecare cu metodele și flerul său: al lui TT se baza pe intuiții personale, în vreme ce șeful noii echipei din IGP avea nas la oameni. În fața vilei musafirul se opri ca să scoată din balonzaid o carte cu coperțile ude, pe care o aruncă la gunoi.

— Un roman prost? îl întrebă TT.

— Doar o carte citită în tren, ca să treacă timpul mai ușor. Cărțile astea nu-s pentru noi, detectivii.

Pentru cine erau, atunci? se întrebă amuzat detectivul. Știa că ăsta era stilul lui Dumitru Ceacanica, să te facă să-ți pui întrebări. Dar nu era momentul pentru întrebări. Intenționa să descopere câteva certitudini, dacă tot deschisese vorba.

— O poveste nereușită, să-nțeleg.

— Nici măcar nu-mi amintesc despre ce era vorba. Nu mă interesează poveștile, ci detaliile lor, știi ce zic?

— Nu, mărturisi TT.

— Între ce știi și ce nu știi, e ceea ce presupui. Ai aceeași întâmplare: dacă zece oameni se interesează despre ea, apar zece povești diferite, în funcție de cât știe fiecare din ei. Așa că detaliile sunt mai importante decât… – Cum te-nțelegi cu echipa de aici? se-ntrerupse Ceacanica, după ce-i dăduse temă de gândire.

— Clujenii? Ăștia își închipuie că-s tot sub Imperiu!

Cele două echipe nu se înțelegeau deloc, clujenii aveau impresia că sunt într-un soi de competiție și nu voiau să colaboreze. Clujul era cel mai mare oraș din Ardeal, iar pentru regimul chitit să ducă Republica Socialistă pe culmile progresului, situația era un afront. Anchetatorii clujeni Augustin Nona de la Miliția municipală și Iuliu Andrei de la Procuratura din Cluj nu reușiseră, vreme de mai bine de un an de când instrumentau cazul, să aresteze niciun suspect.

Nimic nu prevestise apariția unui șir de crime în provincialul și, la urma urmei, micul oraș ardelean,. Până să se ajungă aici, la acțiunea deschisă de Miliție, pe lângă dosarele de cercetare penală, trecuse încă un an. Singurele dovezi pe care le aveau erau adânciturile din craniile victimelor, urme ce păreau să vină de la un ciocan. La începutul anului curent, miliția Clujului decisese că nu erau cazuri disparate – ci un singur autor misterios, care acționa fără să lase urme.

— Dar tu, TT, ce crezi?

— Nu cred nimic. Adevărul este că n-am găsit până acum niciun indiciu care să mă convingă că-i vorba de un singur om. La cât de ciudați sunt cei de pe-aici, ar putea să fie la fel de bine doi sau trei, și de nații diferite!

* fragment de roman: Omul cu ciocanul 

– continuă aici

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment