Advertisements

Chiriaș la Cluj – fragment

Capitolul II. Proprietăreasa

Conștient de conjunctura cel puțin amuzantă – ca să nu zică penibilă – prin care trecuse (și mai trecea încă) până s-ajungă clujean serios, Hip începu să scrie pe un blog personal: tema chiriașilor era una interesantă, și  atrăgea foarte multe vizualizări și comentarii. Ori astea ultimele, erau deja prin 2015, rara avis. El se-apucase cam târziu de blogging, la 10 ani după explozia web2.0, când lumea făcea deja shift-ul spre social-media. Dacă ar fi dat timpul înapoi cu acei zece ani, Hip mai că s-ar fi încadrat în tipologia pasionaților de tehnologie sau alte hobby-uri, care țineau bloguri ca pe jurnale cu conținut actual, între 20 și 30 de ani: Zoso, Visurât, Arhiblog.

În acel deceniu pierdut pentru el erau atât de puțini bloggeri, că toți cei relevanți se aveau între ei în blogroll. Acum toată lumea se mutase pe facebook, unde avea și Hip cont de vreo 3-4 ani, de când se mutase în Cluj. Dar pe facebook nu se întâmpla nimic, doar distribuția. Acolo contau mai mult pozele, iar textul devenise o mică explicație atașată imaginii. Începu să scrie pe blog cu o întrebare în titlul postării: mai bine proprietar falit, ori chiriaș cinstit?

„Proprietarii, chiar faliți, trebuie să stea și ei undeva. Spre deosebire de chiriași, care doar citesc anunțuri de închiriere, ei bine, proprietarii și scriu la ziar sau pe blog, chiar dacă nu-s scriitori de genul celor care scriu romane  – pe care oricum nu prea mai are cine le citi”.

Ăsta era un apropo subtil – credea Hip – la Negustorul de inceputuri de roman, cu care Matei Vișniec câștigase cel mai important (cel puțin în bani,  10.000 €) premiu literar al momentului: Augustin Frățilă. De fapt acesta fusese momentul care-l făcuse să-și deschidă un blog, aflând prin 2014 că juriul care a decis câştigătorul premiului era format din 24 de bloggeri, carevasăzică aveau o reputație! Ei acordau puncte de la 1 la 5 fiecărui roman finalist, iar pe Hip îl atrăgea atât bloggingul – ca exercițu premergător scrisului – cât și romanul, chit că ratase anii ’80 și ’90, picând în plin post-modernism.

„C-o fi vorba de bani sau de altceva, nu se știe; cert e că proprietarii se înțeleg din start cu proprietăresele. Acestea sunt de regulă femei inteligente, în cazul de față bunicuțe simpatice, ocupate cu odraslele fiilor/ficelor. Proprietăreasa despre care scriu aici locuiește, chiar în acest moment, într-un apartament situat la parterul unei case cu două etaje din centrul orașului – mobilat frumos, elegant, pe roșu.  Pe fiica sa Mona, care stă în apartamentul de deasupra, mobilat la fel de modern cu al mamei, dar pe wenge, o putem vedea numai după 17, când ajunge de la servici, fiindcă-n rest e cam scumpă la vedere. În cele din urmă n-avem cum s-o ratăm, totuși, căci proprietarul sau chiriașul ce face subiectul acestei postări va locui chiar deasupra ei, la etaj”.

Așa-și făcu Hip intrarea în blogosferă, în prima noapte petrecută la birou, concomitent cu accederea în rândul proprietarilor de imobile. Postarea sa despre proprietărese s-a bucurat chiar de un relativ succes, fiind preluată pe un site de life-style.

A doua zi dimineața, la sosirea Ancăi (pe la 9 și 10), Hip abia ce-și adunase saltelele, le aruncase-n dubiță și își făcea toaleta. Șefa intrase val-vârtej în biroul din spate privindu-l ciudat așa că se-ntrebă ce-ar fi zis dacă l-ar fi găsit cu salteluțele sub braț. Decise ca a doua zi să le-ascundă pe undeva prin hol, ca să nu mai riște nimic.

— Ce te uiți așa, șefa? Am promis c-ajung primul? Am ajuns.

— Dacă te-ai vedea ce moacă ai, în loc să te trezești vorbind, ai merge mai bine să faci o cafea! îl expedie ea.

— Ce facem cu Mihai? schimbă ea tonul într-unul colegial, după ce-și turnă cafea din filtrul de pe hol.

— Eu aș suna-o pe Alina în locul tău, dar cum nu-s, așteptăm să vină cărțile și ne descurcăm cu alea 20.

— Și dacă ne comandă cineva mai multe, ce facem?

— Facem ca Mihai, o tărăgănăm! Dacă n-ai curaj să vorbești cu șef-ta… o tachină el.

— Asta-i ciudată, cine știe ce-o să-și închipuie! Dacă are încredere în el, tot noi o să ieșim prost, se strâmbă Anca, lăsând cana în chiuveta din biroul lui Hip.

— Deschide și tu un geam și lasă ușa deschisă, să se mai aerisească pe-aici! îi aruncă, părăsind încăperea.

Hip se-ntoarse la ale lui, ocupându-și vremea până  în week-endul mutării în casa din centru. Cel mai mare succes (după cifra vizualizărilor) îl avu articolul scris de imediat după aceea:

„De-ndată ce primi cheia, proprietarul își adună lucrurile, căci trebuia să-i predea apartamentul noii sale chiriașe. Abia după ce-și aduse tot calabalâcul, reuși să arunce o privire mai atentă de jur-împrejur. Ei bine, noua lui cameră din apartamentul de la etajul căsuței bej, care păruse ok la prima vizionare – stătea acum să cadă pe el. Pereții, zugrăviți cândva, demult, într-un mov, acum se decojeau iar nuanța bătea în roz.

Vopseaua stătea să cadă, dar într-adevăr, de mirosit nu mirosea decât a cărți vechi: era o casă de intelectuali. Iar pereții care se decojeau erau acoperiți, în afara celui ocupat de ferestrele recent schimbate (cu geamuri termopan) de o bibliotecă, un argintar și-un dulap, așa că era dificil de găsit o priză pentru laptop. Noroc cu o lampă veche, pe firul căreia reuși să meargă și să‑și instaleze laptopul, scoțând-o din priză.

Aprinse luminile candelabrului cu mărgele de sticlă și se afundă într-o canapea – avea două, căci camera era imensă, cât apartamentul închiriat Dorei. Cu bucătărie, hol și baie, se mutase într-un spațiu echivalent cu al său, cu terasă cu tot. Atât că în jurul ferestrelor noi se vedea reparația cu glet alb, de la montaj, și-abia apoi începea zona mov. Parchetul era vechi, solid – noroc cu covorul roșu de la maică-sa (auzită într‑o convorbire telefonică) făcut sul pe hol. Parcă-ncepea să și miroasă, cum stătea și se uita în sus și-n jos. Chiriașul ieși din stadiul contemplativ și trecu la șmotru, că de-aia avea ustensile: mătură și mop. Când trase canapeaua principală, găsi o pereche de chiloți de damă. Evrika!

      Îi luă prudent în vârful măturii, studiindu‑i din colțul ochelarilor: erau roz, un roz încă nedecolorat – deci cineva îi aruncase recent. Hm, da – îi spusese madama că înainte-ar fi stat acolo cu chirie o fată, vânzătoare pe undeva. Dar asta e discutabil: poți prelua, odată cu casa cuiva, și karma sa rozalie? Oare cum se numea Balada?

Balada chiriașului grăbit, de George Topârceanu. Bucuros că avea memorie bună, chiriașul se pipăi de sus în jos: toate chackrele-i erau la locul lor, click-clack, funcționale. Și hai să fim serioși, ce-are casa cu karma cuiva? Cel mult cu mirosul! Rămase o vreme nemișcat, ca-ntr-o asană, făcând un alt efort de memorie:

Trec anii, trec lunile-n goană
Și-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!

Eu nu știu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mișcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții, —
Eu sunt chiriaș trecător:
În scurtul popas al vieții
Vreau multe schimbări de decor.

Fragment din nuvela „Chiriaș la Cluj”, Școala Ardeleană 2016

– continuă aici –

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment