Advertisements

Aproape a șaptea parte din lumea lui Cătălin Pavel

Debutul târziu al lui Cătălin Pavel (Aproape a şaptea parte din lume, apărută la Humanitas în 2010, după ce autorul câștigase un concurs literar), este considerat un roman greu de parcurs (ca și de rezumat) de către Horia Gârbea, care publica la început de 2011 o cronică de întâmpinare pe blogul său. Dar această primă încercare romanescă rezistă la proba timpului și, cu toată presiunea arheologului, poetului și cinefilului care îl locuiesc, Cătălin Pavel continuă să publice proză. Am citit cu plăcere Nicio clipă Portasar de la Cartea Românească și abia aștept să-i parcurg cândva și Trecerea, cel mai nou roman publicat la Polirom și marketat drept „Cum vede un arheolog moartea” la rubrica de Cultură din Evenimentul zilei.

Cătălin traversează o zodie fericită, fiind un favorit al presei (ține o rubrică permanentă în Dilema veche, publică și recenzii de film) și al editurilor, care îl publică la foc automat, ceea ce înseamnă că se citește și vinde bine. De regulă, lumea editorilor este una exclusivistă: dacă te-a debutat cineva, să publici la altcineva este considerat aproape un act de trădare. Debutul lui Cătălin Pavel la Humanitas era, în 2010, consecința (sau o parte din premiul) concursului Debut literar Unicredit. Cronica de carte este un act la fel de tardiv ca și romanul: după o ciornă din 2006, cartea dospește câțiva ani (minim 2, presupun: 2007-2008), se trimite în 2009 la concurs (după ce nu mai rezistă nici unei alte revizuiri, probabil), se premiază și se publică în 2010. După care, vorba autorului, în notele de lectură răsfirate pe acest blog pe parcursul anului, se deschide, se bagă nasul așa, și se citește. Și apoi, la (aproximativ) 10 ani de la scriitură, ce se mai poate spune, ca să fie și relevant?

Cătălin Pavel este un autor al esențelor – dense, pe gustul meu: notele de lectură de pe blog în care am consemnat zicerile autorului debutant conțin sâmburii unor idei din care avea să crească mai apoi proza lui. Așa cum orice film (fiindcă tot vorbim de un autor cinefil) constituie, în același timp, un documentar asupra jocului actorilor, romanul este într-o oarecare măsură, și o mărturie a modului în care autorul își selectează personajele care-i populează universul. Într-o altă măsură, a stilului în care el culege ori îndepărtează foile de ceapă ale lumii.

Aproape a șaptea parte din lume este rezumată de Liviu Papadima ca o reîntrupare modernă a vechii metafore: viața ca o călătorie. E oarecum pe dos – călătoria ca mod de viață – Zoran străbatând lumea pe șine de cale ferată, însoțit de tot instrumentarul indispensabil călătoriilor: colacul de toaletă Hohner, laptopul pe care își citește corespondența și propriile amintiri. Odată cu scrisoarea lui către tânărul Ahar, ce deschide romanul – altfel, plină de informații – plonjăm într-o lume din care nu identificăm pe moment, decât prezența autorului, și faptul că asistăm (prin ea) la o parte fascinantă a vieții unor oameni. Și că numitul personaj Zoran are o particularitate: de ce este mai rău, nu se teme. Însă gândul că anumite lucruri vor fi dezvăluite îl umple de supărare și de teamă.

Ce frapează în primul rând la scriitura lui Cătălin Pavel sunt atributele modernității: nu se agață nici de personaje, nici de istoriile acestora, chiar dacă este traversat dintr-o parte în alta de mai multe fire narative care se țes discret într-o structură tot mai familiară cititorului. Iar cel mai straniu sentiment pe care-l ai, citindu-l în limba maternă, este că parcurgi rândurile unui autor european, care te poartă cu lejeritate prin toate colțurile continentului:  Europa, deși e un continent, curge ca un fluviu, de la est la vest. Oamenii se mișcă dinspre un model spre altul și de obicei tranziția în care se află are mai multe calități decât oricare dintre modele.

Acest prim roman al lui Cătălin Pavel a fost propus spre publicare în Franţa, la editura Non Lieu – în traducerea Floricăi Courriol. Chiar dacă din primele pagini rezultă clar că nu se va întâmpla nimic, și că nu se va declanșa nicio acțiune menită să trezească atenția (am citat din spusa Horia Gârbea în cronica de întâmpinare amintită în debut) la sfârșitul primei treimi a cărții aflăm aproape tot: că Zoran se complăcea realmente în a merge cu trenul. Că vânduse tot ca să poată să-și petreacă viața în tren. Așa că, dacă am lunecat pe șine în prima treime a călătoriei, seduși de stilul autorului, următoarea se lasă parcursă alături de personajele cu care el ne-a acroșat: Zoran și tânărul său corespondent, (probabil fiu) Ahar din deșert, undeva prin Mali și tutorele legal al băiatului, arheologul englez Palfreyman.

Citeşti din cartea lui Cătălin Pavel nu ca să afli (așa cum ține neapărat Horia Gârbea), ce se întâmplă mai departe, ori ca să descâlcești relațiile dintre personaje, ci – vorba Cristinei Hermeziu, care a pariat pe acest autor – ca să vezi ce se întâmplă între cuvinte. Similar prozatorilor deja consacrați, pentru Cătălin Pavel scriitura este încă de la debut un pretext al ideilor care-l frământă și care se așează una peste alta, asemeni ierbii cosite fir cu fir pe pământul încă reavăn, în paginile romanului.

Ce îl mână în luptă pe Cătălin Pavel cu Aproape a șapte parte din lume, ce-i justifică această încercare literară, este genul epistolar. Pentru un bărbat în vârstă scrisul nu este o ocupație onorabilă, decât în cazul în care îi scrie unui copil aflat într-o țară străină – este una din justificările pe care autorul le expune, după ce pomenise de Ghilghameș, în chiar prima scrisoare.

Sunt ușor de sesizat în stilul scriiturii sale elemente din Noul roman francez (deși Cătălin se revendică de la autori elvețieni cum ar fi Max Frisch), în structura romanului este dificil să identifici lejeritatea stilului epistolar: dialogul personajelor este fragmentat în detrimentul destăinuirilor pe care și le livrează unul altuia. Acestea nu dezvăluie ori limpezesc cursul evenimentelor – ca în Atlasul norilor, spre exemplu – ba chiar par să-l complice, iar aici onestitatea autorului are o parte din vină.

El nu scrie după canon, cum s-ar fi așteptat majoritatea criticilor (să „onoreze” genul narativ, la prima sa reprezentație pe scena literară) să facă acel strip-tease invers amintit de Mario Vargas Llosa în Scrisori către un tânăr romancier – să se îmbrace, cum ar veni, în hainele mai multor personaje. Deși sunt greu de marcat locațiile unde se întâmplă aceasta, romanul este străbătut de regrete și vinovății: Zoran rupe legătura cu lumea (sau cu a șaptea parte a ei) doar pentru a o reconstrui, în acea șeptime de timp când își compune, din cuvinte, rolul unui tată de duminică, etc.

Deși mi-au plăcut toate cele trei părți ale romanului, fiecare cu calitățile lor (în prima descoperind, printre prețiozități, personalitatea autorului, în cea de a doua personajele și cam ce vrea să obțină de la ele) cea mai reușită treime a romanului este categoric ultima (câte drumuri diferite pot să existe, de ce nu se întâlnește nimeni cu nimeni?). Pe primele, în care autorul încearcă să spună ori să facă dintr-o dată prea multe (cum se întâmplă, de regulă, în orice roman de debut), găsești cu greu motivația de-a le parcurge. Eu le-am citit cu pauze mari, fiind capabil să absorb dintr-o singură suflare abia ultima treime, în care Cătălin Pavel pare a-şi găsi, în sfârşit (sau intenționat, abia la sfârșit?) printre creioane colorate, bățul magic, condeiul cu care armonizează nivelurile narațiunii. Ultima relatare a lui Ahar (care trimite în final 9 epistole, înainte de a porni în căutarea lui Zoran) este și cea mai tristă.

Aproape a șaptea parte din lume mi s-a părut o închegare reușită a micilor bijuterii introspective scrise de Cătălin Pavel într-un roman, fie acesta și unul epistolar.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment