Advertisements

Cartea oglinzilor – note de lectură

„..oglinzile” este prima carte a lui E. O. Chirovici pe care o deschid – nu m-a atras subiectul celorlalte; de la inteligența pe care se presupune c-ar avea-o economistul din Făgăraș aveam alte pretenții. Dar așa stă treaba în literatură: de la autori cu nume avem anumite așteprări, în vreme ce „prezumția de nevinovăție” li se acordă doar debutanților – poate de aceea se și scrie atât de mult. Fostul șef al masonilor a devenit un autor interesant pentru mine abia după ce am citit ce a scris publicația britanică „The Guardian”:

La trei ani după ce s-a mutat în Marea Britanie, scriitorul român Eugen Ovidiu Chirovici a scris primul roman în limba engleză, iar cartea a devenit un fenomen global.

Ar putea fi un nou Cioran? m-am întrebat cu naivitate, interesat mai mult de vestea relocării, și conștient că un gânditor de calibrul apatridului din Rășinari se naște doar o dată la 100 de ani. Cu toate că lectura „Cărții oglinzilor” merge ușor, nu este chiar genul de roman pe care nu poți să-l lași din mână. Oarecum plictisit de prima parte, am început altele între timp, pe care le-am și parcurs până la sfârșit.

Am revenit totuși la această carte weekendul trecut, curios să aflu ce-o fi cu oglinzile, până la urmă. Am remarcat citatele (din Oscar Wilde, Richard Kadrey, Julian Barnes) bine alese, majoritatea. Romanul lui Chirovici se vrea despre capcanele memoriei, nu chiar de calibrul unui Christopher Nolan (Memento) sau măcar al fratelui său Jonathan (Westworld), dar începutul narațiunii pare a se adresa unui cititor cu probleme: fiecare final de capitol (numerotat doar, fără titluri) are un avertisment, ca un jalon – „vezi că se va întâmpla ceva”.

Autorul pare conștient că plăcerea anticipației este una dintre plăcerile lecturii, iar fragmentarea poveștii se impune pentru că este destul de îmbârligată: naratorul este un editor (Peter Katz) care citește un manuscris propus spre publicare, în care autorul (Richard Flynn) citește și el un manuscris, dar unul ascuns, descoperit întâmplător într-o nișă a bibliotecii pe care o aranjează (nu prea am înțeles de ce).

Deja din prima jumătate a cărții, numită după primul său narator (Peter Katz), Chirovici pare să își și anticipeze succesul, parcă dezvăluind că a scris după o rețetă: „cărțile despre crime nerezolvate erau gustate de public, mai ales dacă erau și bine scrise”, „scriitura lui Flynn era cursivă și incitantă”. Iar finalul sau rezolvarea crimei stă, desigur, tot într-un manuscris, o carte dispărută.

În a doua sa parte apare un alt personaj (John Keller) – tot un autor ratat, convertit de această dată în jurnalist (nu în publicitar). John este tocmit de același editor Katz să dea de urma manuscrisului, pornind pe urmele „văduvei” autorului, Danna Olsen, ori dacă nu, să scrie o continuare. Abia de aici romanul lui Chirovici devine cu adevărat interesant.

Advertisements

Related Posts

About The Author

No Responses

Add Comment