Advertisements

Caragiale și Mitteleuropa

Caragiale îi scria bunului său prieten, Vlahuţă, din Berlinul în care se autoexilase definitiv în 1904:

Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă  reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.

Înainte de Berlin, ilustrul (azi) dramaturg tatonase o posibilă stabilire în Ardeal prin 1903, primele sale opțiuni fiind Sibiul (unde făcuse o călătorie încă din ianuarie 1891, şi îşi oferise serviciile ca profesor de franceză la Şcoala superioară de fete susţinută din fondurile ”Astrei”) și Brașovul (pe 21 martie, Caragiale îi scrie profesorului Ioan C. Panţu, rugându-l să se intereseze de posibilitatea de a se stabili acolo).

A urmat apoi Clujul – unde avea să facă cel puțin două drumuri după procesul din 1902, dacă nu chiar să încerce să se fixeze. Nu știu în ce măsură vi-l imaginați pe patronul de la Gambrinus ca un chiriaș, asemeni lui Topârceanu la Iași, dar în Ardeal. Eu mi-l pot imagina ca posibil director de teatru, ori ca patronul unei berării clujene, undeva prin apropierea hotelului New York.

Până una-alta, fusese nevoit să-și închidă localul din București, după ce-și „reperase” onoarea, abia pe 10 iunie 1902 (adică la un an de la primul articol calomniator scris de Caion), după recursul în care inculpatul îşi recunoscuse întreaga ticăloşie, ca și calomnia privind presupusul plagiat. A doua zi cei care frecventau berăria Gambrinus, puteau să vadă chipul vesel al patronului Caragiale care spunea  clienţilor:

Sentinţa e excelentă. Eu n-am făcut proces din răutate, nici din răzbunare. Pe cine să mă răzbun? Pe Caion?

N-am voit să uzez de polemică. La ce ar fi ţintit?  Coale, tomuri chiar aş fi putut scrie şi, cum se întâmplă întotdeauna cu polemicile, satisfacţia n-ar fi venit.

Am voit să se dovedească în faţa justiţiei poporului, că acuzaţia de plagiat a fost o impertinenţă de copil. Atât; o impertinenţă de copil, nu i-am dat altă importanţă. Juraţii! Au făcut bine că n-au condamnat copilul. E vinovat el? Nu!

Cum a spus un apărător al lui Caion, nu e decât o victimă. De ce aş da, eu jurat, pedeapsă acestui copil inconştient sau desechilibrat, un exemplu pentru cei mulţi, mai echilibraţi, mai maturi şi mai sus puşi, ca să uzeze de aceleaşi mijloace?

Nu vezi ce e împrejur? Nu vezi cum se insultă şi se calomniază de la mic la mare? Un început! Şi vrei prin legi?

Da viţiul legilor noastre e tocmai că sunt făcute nu conform necesităţilor şi educaţiunei maselor la care se aplică. Nu pedeapsa legei, nu justiţia poate remedia răul, ci educaţia. Când fiecare cetăţean va pricepe, prin educaţie, ce înseamnă calomnia prin presă, atunci aceasta nu va mai exista.

Semn că în 1902, Caragiale mai credea în puterea de revigorare a societăţii româneşti, iar educaţia ar fi fost, după el, motorul acestei evoluţii, nu justiția. Asta deși acuzele aruncate asupra sa nu erau puține: -„Ai atacat libertăţile publice!” – „Ai batjocorit Constituţia!”-„Ai zeflemisit Egalitatea!”-„Ai ponegrit Democraţia!” iar contra lor, avocatul său Barbu Șt. Delavranca replica la procesul cu Caion:

Spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el.

Urmele sale la Berlin sunt firave: municipalitatea orașului a pus o placa pe casa cu numarul 201 din Hohenzollerndamm, dar e foarte posibil ca scriitorul sa nu fi locuit acolo. Cel puțin acesta este părerea regizorului Alexandru Solomon, care acum a realizat acum paisprezece ani documentarul ,,Franzela exilului”, la capătul unei documentari de doi ani. Ultima locuință a scriitorului – cea din Innsbruckerstrasse, cartierul Schoeneberg – a fost distrusa în timpul celui de-al doilea război mondial.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment