Advertisements

Calculata lume nouă

– continuare de aici – 

       Din tot ce mai exista în Piață sub denumirea de companii rămăseră în anul de grație 2019, după oprirea Jocului economic, doar șapte entități „oficiale”, autorizate să păstreze pânza sau infrastructura economică. Și astfel în ce se numise cândva Piață se instaurase liniștea, permițând societății să scape de falsa problemă a supraviețuirii și să intre într-o altă etapă. Transa nemuririi sau transziția era una specifică ultimei perioade, dinainte de atingerea singularității, când se pre-cognoza o dezvoltare exponențială a Inteligenței Artificiale.

        Era ușor de intuit că după acea creștere inimaginabilă a capacităților de calcul, androizii vor prelua controlul asupra Pământului. Ce se va-ntâmpla cu noi atunci? se întrebaseră post-umanii. Iar singurul răspuns rezonabil fusese: pentru a supraviețui în acele condiții, erau nevoiți să devină nemuritori. Pe măsură ce îmbătrâneau și organele lor începeau să-și piardă funcțiile, sănătatea oamenilor se îmbunătățea prin înlocuirea organelor pe cale să cedeze cu organe perfecte, bionice.

        Sensul vieții, o căutare cu consecințe imprevizibile și nefaste, cel mai adesea, devenise unul mult mai pragmatic: să își prelungească viața cât mai mult, ca să profite de progresele tehnologiei nano-boților și să ajungă post-umani. Și să poată vedea astfel cu ochii lor felul în care se împlinesc previziunile. Majoritatea acestor previziuni oficiale erau emise de computerul central, și considerate cele mai apropiate de realitate. Nici nu mai erau considerate simple previziuni, ci pre-cognozări, aproape de adevărurile științifice, deoarece conțineau numeroase date verificate științific. În orice precognoză exista însă un mic element de incertitudine, ceva imprevizibil, suficient pentru a menține însă viu interesul oamenilor pentru noua lume, lăsată aproape în totalitate în grija computerelor. Așa cum era și cazul vechilor monede și a banilor virtuali, înlocuiți de unicele blocuri de date rezultate din rezolvarea ecuațiilor complexe.

        — La job cu tine, jobblere! își spuse el, părăsind spațiul medical.

        La eliminat virtuali din rețea – și la minat bani, desigur. Era periculos să stai prea mult în afara rețelei, ca azi. Dacă-ți lăsai mintea să umble prin  alte părți, începeai să te confrunți cu fel de fel de spaime. Dacă găseai alte scopuri? Toată productivitatea care te menținea în sistem se putea duce pe apa sâmbetei. Abia în somn, un jobbler putea încerca să-și audă propriile gânduri. Darius își consultă smart-watch-ul ca să găsească un vehicul cu care să se-ntoarcă în quartier-ul său, Transilvania, pe care nu-l părăsise de când ajunsese miner – odată cu constituirea Brânzei, cum îi spunea în gând rețelei sale.

        Coborî la Cluj, sediul ultimei versiuni de facebook, iar metropola aproape-l copleși prin jocul de lumini, până și stațiile de transfer între rețele arătând complet străine pentru provincialul din el. Noroc cu semnalizările standard.         Alese un pachet de transport economic – cât îi permitea moneda oficială rămasă în cont, după rezervarea sumei destinată pachetului medical, care avea să fie transferată odată ce ajungea în quartier. Avea să traverseze spațiul real printr-un tunel de sub continente, dacă se încadra în timp – pentru că era mai dificil să ajungă la terminal.

        Teoretic, era simplu: nu trebuia decât să urmeze instrucțiunile furnizate de smart-watch, însă acesta funcționa după regulile Cheese, iar rețeaua lui traducea regulile Facebook, câtă vreme se afla în spațiul lor fizic. Ori traducerile erau (mai mereu) interpretabile: primea variante între care trebuia să aleagă, să ia decizii. O ramură sau alta, o combinație între un mijloc de transport sau altul – pe care putea doar spera să-l recunoască, câtă vreme arăta similar cu cel din rețeaua sa.

       Ce regreta cel mai mult Darius era ceea ce se pierduse, de fapt, din jocul economic. După Odisee rezistaseră doar cei ce puteau furniza produse sau servicii utile, nu și comercianții precum Amazon, iar entitățile autorizate în 2019, la oprirea Jocului economic, să preia infrastructura rămasă, erau doar șapte. Cea numită cândva Alphabet se numea acum e1 și domina (după achiziția Microsoft) principalele servicii: cinematografia, internetul și educația.

        După achiziția IBM, Big Apple furniza toate dispozitivele necesare funcționării sistemului: orice device ce conținea un microprocesor era fabricat de ei și avea inscripționat pe verso un e2. Cheese-Morgan, prima firmă ce avusese inspirația să adopte blockchain-ul, controla acum banii oficiali, și circulau zvonuri că tot e3 ar fi controlat, din umbră, și moneda neoficială. Fosta Facebook, numită e4, controla relațiile dintre oameni și sănătatea vieții sociale, iar General Exxon acoperea necesarul de energie, după fuziunea celor două foste companii energetice și se numea e5. Next-level (denumirea Nestle, după ce fuzionase cu Unilever), produ–cea toate alimentele de bază sub denumirea de e6, iar P&G bunurile de larg consum sub brandul e7.

 

*      *      *

 

        Azi era ziua în care apărea în fața Consiliului. Fiecare angajat spera să ajungă aici într-o zi, și poate să-l cunoască personal pe șef. Conducerea companiei sale (Brânza, cum îi spunea Darius în gând) era încredințată unui Consiliu, după modelul bitcoin-core-ului lui Satoshi Nakamoto, misteriosul personaj ce inventase blockchainul. Sistemul începuse destul de simplu: câteva computere conectate între ele rezolvau ecuaţii. Pentru câteva ecuaţii rezolvate, sistemul elibera computerelor (numite pe atunci mineri), câte un bitcoin.

        Blockchain-ul fusese gândit în aşa fel încât, pe măsură ce în sistem intrau din ce în ce mai multe computere, ecuaţiile să devină tot mai complexe, iar puterea de procesare necesară creștea corespunzător, pe măsura complexității ecuațiilor. Se ajunsese până în punctul în care computerele obişnuite nu mai puteau harvesti bitcoini, pe care să-i tranzacţioneze apoi, așa că lumea trebuise să renunțe la ele în afara jobului. Apăruseră oricum diverse gadget-uri, device-uri care să preia aplicațiile utile dezvoltate de computere, ca difuzarea instantanee a muzicii și a filmelor, smart-watch în loc de smart-phone.

        Ultimele fișiere cu cărți rămăseseră îngropate în niște device-uri drăguțe, dar inutile după desființarea Amazon-ului. Cât despre bitcoini, ultimii 500.000 din totalul de 21 milioane erau cel mai dificil de minat. Nu existau resurse de calcul pentru așa ceva, complexitatea crescândă a protocolului depășind chiar posibilitățile de procesare ale computerului central. Ecuaţiile rezolvate de computere includeau însă şi tranzacţiile făcute cu bitcoinii: pentru ca o plată – orice plată – să fie validată, era trimisă o notificare în sistem, iar minerii-supraveghetori (printre care și Darius), verificau să fie în regulă. Așa că tranzacţiile nu mai necesitau aprobarea vreunei bănci, ci a sistemului, care le creea în mod automat și nici nu putea fi spart. Harvesterii cu intuiție ca a lui puteau suplini puterea de procesare a unui supercomputer ASIC (foarte fiabile, dar și cu o foartă scumpă producție și utilizare costisitoare), economisind astfel, la un singur nivel al companiei, echivalentul energiei necesare cândva unei țări, numită în vechile acte oficiale „națiuni originare”.

        În mica anticameră, Darius se juca pe telefon când își auzi numele. Intră pe ușile mari și nu putu să nu observe contrastul dintre cele două încăperi. Numără 74 de pași până în mijlocul sălii, unde 10 inși schimbau între ei hârtii, așezați la o masă rotundă. Doar unul dintre ei, ceva mai înalt, bătrân și cu pungi mari sub ochi, îl urmărea. Înclină din cap în semn de salut, apoi se așeză. Insul înalt se apropie de microfon și rosti:

        — Consiliul Cheese-Morgan despre resursele minerului T35710489 blockchain.

        — Minerul prezent, rosti Darius.

        — Spune-ne cât de departe gândești, miner.

        — Pot să fac 10 petaflopi (milioane de miliarde de calcule)/minut.

        — Avem computere care fac dublu într-o secundă, pufni unul. — De ce te-am mai păstra?

        — Pentru că majoritatea oamenilor nu gândesc până la capăt, iar pentru ei 1+1 se poate termina chiar și la primul 1, se întoarse Darius spre el, politicos. Probabil că tu nu poți să faci nici 10% din atât, ar fi trebuit să-i răspundă, dar ar fi fost nepoliticos.

        — Așa este, interveni insul înalt – și de atunci Darius fu convins că era șeful și se concentră asupra lui – dacă nu pui oamenii să judece, iar unora chiar să le sugerezi răspunsul… nu rezolvi nimic. Nici punându-le întrebări existențiale! se încruntă la primul ins care sărise cu întrebarea.

       —  Nu suntem decât un abur, și nu știm ce aduce ziua de mâine! rosti cineva cu glas șuierat, și toți înghețară auzindu-l, cu excepția lui Darius care își dădu seama că nu șeful era cel mai bătrând din încăpere. —  Nu sunteți decât niște chipuri care se arată puțin, și apoi pier, îi privi acela pe toți de la masă, care amuțiseră brusc, cu capetele plecate.

        —  Nu contează începutul unui lucru, ci sfârșitul acestuia, continuă să peroreze bătrânul cu glas șuierat. Nici cât de repede sau încet calculează minerul, câtă vreme ține sistemul în picioare, și ne aduce economii. Cât suntem oameni, nu ne grăbim să ajungem la capătul drumului.

       Ok, se liniști Darius, care se pregătise pentru orice eventualitate. Știa că-n fața unui virtual trebuia să vorbească fix cum gândeau retarzii care-l programaseră acum vreo câțiva ani. Acum era însă o discuție între umani.

       *fragment din nuvela SF „Viața după Amazon”

– continuă aici

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment