Advertisements

Toate bufnițele

La ieșirea din București dinspre Pantelimon, pe vechiul drum către mare, lăsând complexul Lebăda pe dreapta, o poți coti spre pădurea Cernica. Sigur, poți ajunge aici și pe șoseaua de centură, în ambele cazuri parcurgând distanța care măsoară aproximativ 30 de kilometri într-o jumătate de oră, la traficul de weekend.

Aici au loc (și poate și la Sinaia, ori un alt orășel de la poalele unor munți imaginați de autor) întâmplările romanului „Toate bufnițele”, în care, cu același discurs combinând descrieri de întâmplări cu propriile considerente asupra situațiilor în care sunt implicate personajele, Filip Florian rememorează pentru noi viața unui băiețandru din generația ’90, Luci.

În preajma sfârșitului de an 2000, în vreme ce fratele său este plecat în armată, iar mama pleacă la castel „sau poate la una din femeile alea sclifosite pe care le durea capul”, Luci face prostii, ca toți băieții, și se joacă cu prietenul său Sandu, care are ca și el un cățel (mai precis, o cățea). În acea lume mică, între vecinul Bengiulescu și Ene Tirilici, apare un domn la 60 de ani, pensionar, care-l salvează dintr-o altercație.

Aici istoria se complică prin apariția caietului de memorii al lui Emil, ce conține un discurs oarecum similar, poate mai apropiat de cel al dentistului ce răspundea la numele „inspirând atâtea legături cu valsul”, Strauss. Naratorul din Zilele regelui, care descoperise că nu era singura umbră a căpitanului de dragoni ajuns în Balcani, nu suferea însă de vreo rugină a memoriei, și decreta că „zilele regelui stăteau să înceapă”.

Domnul cu păr alb și ochi căprui, fost inginer constructor si ornitolog amator, cu șapte cărți despre păsări în odaie „din care patru descriau bufnițele” apreciază că încă e bine, câtă vreme memoria sa ruginește încet. Cartea începe cu un citat din Cireșele din Praga ale lui Bohumil Hrabal:

Ține minte ce-ți spun, Milton, cea mai frumoasă însușire a omului e memoria.

La maturitate, Luci găsește jurnalul cu bufnițe pe copertă primit și hotărăște să-și aștearnă în pagină amintirile, așa cum a făcut-o și Emil. Romanul te face să te întrebi pe parcurs ale cui sunt bufnițele, iar spre final, la ce bun să încerci reconstruirea acelui spaţiu sau timp ratat sub comunism? Poate pentru că, așa cum afirmă Emil, memoria „ruginește încet și bine”. În orice caz, după cum mărturisește autorul într-un interviu:

Povestea asta cu bufniţele ţine de-o întîmplare de toamnă tîrzie. Am fost în deltă cu fratele meu şi cu un prieten foarte bun, prin octombrie spre noiembrie, pe frig, perioadă în care bănuiesc că e un soi de nuntire a bufniţelor, nu-mi dau seama că nu sînt expert.

În orice caz, era un schimb de ţipete pe două tonalităţi, seară de seară. Era clar că se strigă şi îşi răspund, chestie care în prima fază ne-a plăcut enorm, după care am încercat aşa, de distracţie, cînd stăteam la foc, să imităm ţipetele alea. Ne-am trezit că, pur şi simplu, apar în sălciile din jurul cortului nostru cîteva bufniţe, cu care chiar puteam comunica.

Dar strict cu cele două feluri de a ţipa, nu cu alte nuanţe, lucru care m-a înnebunit. Din clipa aia, mi-am dorit foarte mult să scriu despre asta, despre posibilitatea de-a vorbi cu bufniţele, fără să ştiu nimic mai mult. De început, cred că am început în februarie 2009.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment