Advertisements

Bloggerița

După acest interludiu blogosferic, Hip se plictisi de web, sunându-și iubita:

— Hei, vii pe la mine?

— Pe la office, adică? se distră bloggerița.

Olga scria mai rar, dar mai bine ca Hip, fără frustrări. Ca să-și plătească facturile, lucra la Genpact, dar numai din job nu ar fi trăit bine. Banii de buzunar și de haine și-i făcea din traduceri, iar călătoriile și le plătea din articole pe blog. Nu era materialistă, poate de-asta o și plăcea.

— Am nevoie de-ajutor specializat! o provocă Hip.

— La făcut patul? îl ghici Olga imediat.

— Ai văzut ultimele articole?

— Da, pe cluj.pro – de ce scrii la tipul ăla, nu pricep?

— De ce nu?

— Ești prea bun! Fă-ți situl tău, sau măcar un blog…

— Auzi, tu dragă…

— Acu’ ți-s dragă?

— Nu doar acu’, nu știu Hip dacă e cazul să se-amuze.

— Da’ când ți-am zis că-ți dau eu banii ăia de chirie, nu-ți mai eram chiar așa?

Se gândi puțin, deși simțea c-așteapă răspuns rapid.

Fata îi plăcea – poate era prea tânără, totuși?

— Nu mai bine vii aici să vorbim? Am nevoie de tine!

— Cred și eu că ai multe nevoi în clipa asta, îl tachină.

Apoi îi închise, semn că erau șanse să vină. În ultima perioadă Olga era tot mai greu de provocat. Încă nu-și dădea seama ce hram purta toată treaba; realiza doar ingredientele principale: atracția și admirația. Dar orice era posibil între ei, inclusiv să-și vadă fiecare de treabă.

— Zi-mi numărul, că n-am mai fost! sună ea din taxi.

— Fericirii 22! De ce nu mi-ai zis să vin să te iau?

— Pe bune, Fericirii?! se prăpădi bloggerița de râs.

— Eu îți plâng de milă, și tu mergi din bine în mai bine, spre fericire, Hipule! încă se mai distra ea intrând pe ușă cu o simptomatică aură de optimism.

Erau generații diferite: Olguța ratase comunismul, ca și o mare parte din tranziție – construind cu o doză de semientuziasm neocapitalismul. În vreme ce el, decrețel, se opintise la toate aceste etape ale dezvoltării, și trăgea ponoasele. Doar ascultând-o, Hip se trezi înapoi în joc:

— Fericirea asta-i o stare despre care nu prea se vorbea în vechiul regim, începu el să-și laude trecutul.

— Lupta se ducea pe terenul fericirii colective pe care comunismul promitea s-o aducă, în contrapondere cu fericirea personală din Vest și cu drepturile omului.

Olga era numai urechi: Hip știa să-i activeze latura de hipsteriță, încurajată de orașul universitar în care locuia:

— Mă obosește exact Clujul pe care-l admiri tu, ăsta cu pretenții culturale, unde greu se-ntâmplă ceva, orice!  Și în compensare, prefera barul Soviet, ca și cum ar fi fost cine știe ce de perioada aia. Noroc c-aveau subiecte comune, ducând aceeași luptă pentru subzistență (de clasă – se amuza ea) cu arme diferite: Olga conștiincioasă, el mai degrabă interesat de ce putea face după program. Hip încerca să-și resusciteze modul de viață, ea cariera. Numai că, zicea Olga, nu se putea una fără cealaltă. Făcu cafea, apoi scoase vinul. Desfăcător avea, își luase cu el:

— Ce ziceai tu de vin? îl tachină Olga, privind cum îl desface, ușor amuzată.

— O băutură care să ne ducă undeva, se bucură Hip că schimbase ea vorba spre partea romantică a serii.

El ar fi divagat ca să nu simtă trecerea, pentru că-l intimida puțin prezența ei, simplul fapt că era acolo, nu trebuia musai să-l și iubească. Nici nu era foarte convins ce înțelegea Olguța din asta, poate cu totul altceva…

Mai ales în momentele de fericire, Hip știa că face o figură tâmpă, imobilă, fiindcă fata îl întreba imediat:

— Ce-i cu tine? Te doare ceva?

— Iar mi-a picat fața? se trezea el din reverie.

— Haha, dacă nu te-aș cunoaște, poate că m-aș mira!

— Te poți abține să dezbraci o tipă care te cunoaște? îi trase el bluza peste cap.

— De ce să nu poți? protestă ea de formă.

— Ca s-o cunoști și tu, atunci. Așa suntem noi, băieții, mai tăntălăi, nu suntem siguri până nu vedem. Și dacă vedem, trebuie să vă iubim, ca să ne îndrăgostim…

— Nu era invers, cumva? Îndrăgosteala, prima?

— Nu, nu, întâi probațiunea. Dacă nu ne potrivim?

— Da, cum să te-ndrăgostești tu degeaba, îl ironiză ea.

În timp ce Olga-l privea c-un zâmbet larg, Hip realiză, după ce se-ntrebase de atâtea ori care era secretul ei, că iubim sau urâm la ceilalți ce avem mai bun sau mai rău în noi. Nu mersul, sânii sau vreo arcuire a trupului vâna el, nu tinerețea i-o sorbea de pe buze, ci zâmbetul și starea de grație pe care Olga părea c-o poartă peste tot. O stare de bună-dispoziție pe care el o pierduse pe drum.

— Chiar, să te îndrăgostești de-o bloggeriță! Dacă o să scrie toată povestea dup-aia? Cu înflorituri, nu așa…

— Mno, dacă-i vreo brașoveancă, s-ar putea! Da’ știi tu vreo clujeancă să scrie despre amor? Nu ne prea dăm noi în stambă așa! Și-apoi când să mai scrii, dacă iubești?

— Dar ce nu scrii la timp, nu e ca și cum nu mai scrii niciodată? Sau ce nu iubești la timp, era…

— Ia nu mai răstălmăci tu, asta o zicea Paler, altfel: Ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată!

— Atunci ar cam fi timpul? se aplecă spre ea Hip.

Olga-l îmbrățișă, iar seara lor de amor se lungi cu țipete și icneli – firești la ea, tardive la Hip, care le asocia cu o slăbiciune a memoriei, din moment ce salva mai ușor sunetul, decât filmul întâmplărilor. Gălăgia de la parter neliniști puțin locatarii de deasupra biroului: nu se mai auziseră de o bună bucată vreme asemenea zgomote pe-aici, în micul lor bloc de pe strada Fericirii.  O vecină ce se chinuia să doarmă singură la etajul doi se trezi căutându-și punctul G.

Surprinsă că-l mai avea, se gândi să sune dimineață la ușa chiriașelor de la etajul I să zică mersi sau altceva, orice; un pretext să le cunoască și să se lămurească de unde veneau sunetele – deși doar de la ele puteau fi. Îi deschise o studentă mică și negricioasă, probabil arăboaică, iar mirosul condimentelor arse în cameră după obiceiurile acelora, plus dificultatea conversației, o făcură pe doamnă să citească grăbită contorul și să-și ia la revedere. După ce termină scara, încă se mai întreba cine-o fi fost. Abia când coborî pe hol să afișeze tabelul și o văzu pe Olga ieșind din biroul de la parter cu fusta nițel șifonată, fără s-o salute, dădu din cap, dumirită.

* foto: Crina Prida, fragment din volumul Chiriaș la Cluj, Școala Ardeleană 2016

Advertisements

Related Posts

About The Author

No Responses

Add Comment